.jpg)
Ion Diaconescu a plecat dintre noi. La doar o zi de când PNŢCD a împlinit 85 de ani. La 94 de ani, seniorul ţărănist s-a stins din viaţă. „Plecarea dintre noi a lui Ion Diaconescu este o mare pierdere nu doar pentru PNŢCD, ci pentru întreaga lume politică românească. Odată cu preşedintele de onoare al PNŢCD, România pierde, poate, ultimul reper moral care s-a manifestat pe scena politică. A fost un om deosebit, de o aleasă ţinută morală, un om cu o modestie ieşită din comun, care a pus mereu binele public înaintea binelui personal. Şi-a dedicat întreaga viaţă acţiunii politice în care a crezut. A parcurs calvarul comunist cu stoicism şi, după Revoluţie, a avut tăria să revină în viaţa publică şi, alături de Corneliu Coposu, să readucă Partidul Naţional Ţărănesc în prim-planul politicii româneşti. Viaţa lui Ion Diaconescu a fost un exemplu de dăruire şi de implicare în favoarea semenilor, a credinţelor sale şi, mai ales, a adevărului. Sper ca exemplul lui să contribuie la refacerea unităţii PNŢCD şi sper ca toţi colegii de partid, indiferent de fracţiunea din care fac parte, să acţioneze în spiritul celor pe care Ion Diaconescu le-a spus la Congresul de Reunificare a PNŢCD din 18 iunie şi pe care şi le-a dorit până în ultimul clipă”, a declarat Gheorghe Ciuhandu, preşedinte CNC-PNŢCD. “Am pierdut valori mari. Mai avem în viaţă o singură valoare autentică – Regele – este un simbol naţional şi face parte din istoria României. Le-aş recomanda detractorilor de profesie să se abţină măcar până în 25 octombrie, când Regele va vorbi în parlament. Să se abţină aceşti oameni politici de duzină. Să ne scutească măcar două săptămâni, de acum încolo, de toate mizeriile pentru omul acesta, care a pus interesul public deasupra celui personal”, a mai spus Ciuhandu.
„Oamenii ăştia nu au mâncat soia. Au mâncat bătaie… în puşcării. Au stat la izolare şi au uitat să vorbească”
Pentru P.N.Ţ.C.D., Ion Diaconescu a făcut 17 ani de temniţă, presăraţi prin toate colţurile ţării. Cele mai sinistre experienţe, cum au fost cele de la Aiud , minele de plumb din Maramureş (unde a şi contactat boala care l-a urmărit toată viaţa), Râmnicu-Sărat, domiciliul obligatoriu din comuna Rubla, au fost depăşite, sublimate şi transfigurate de către preşedintele ţărăniştilor, printr-un omenesc plin de umor şi candoare, în fond, cel mai potrivit remediu pentru o perioadă marcată de mineriade, ură şi resentimente. „Oamenii ăştia nu au mâncat soia. Au mâncat bătaie… în puşcării. Au stat la izolare şi au uitat să vorbească”, a spus Adrian Orza, preşedinte PNŢCD Timişoara, cu lacrimi în ochi. „A aşteptat să se aniverseze 85 de ani şi în prima zi a celui ce urma, anul 86, s-a săvârşit din viaţă, nu în chinuri care s-ar presupune la 94 de ani… „, a spus Tănase Tăvală, primul preşedinte al filialei Timiş a PNŢCD, om care a suferit alături de Diaconescu şi alţi seniori ai PNŢCD ca deţinuţi politici prin puşcăriile comuniste. „O raţie de celular duce la o înfometatre totală. Toţi se gândeau la mîncare. Raţia de celular era zeamă de varză între altele cel mai mult, în care pluteau fluturi de varză şi de multe ori miros de zgârciuri şi 250 de grame de pâine”, îşi aminteşte Tăvală
Diaconescu a intrat în PNŢ încă din 1936
Ion Diaconescu s-a născut la 25 august 1917, în comuna Boteşti, judetul Argeş, a fost inginer şi om politic naţional-ţărănist, preşedinte al PNŢ-CD, preşedinte al CDR şi preşedinte al Camerei Deputaţilor. Nepot pe linie maternă al lui Ion Mihalache, Diaconescu a intrat în PNŢ încă din 1936, în organizaţia de tineret a partidului, unde a fost membru al Biroului Central (1944-1947). După absolvirea Facultăţii de Electromecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti (1942), Diaconescu a lucrat ca referent tehnic în cadrul Ministerului Economiei Naţionale, până în 1947, când a fost epurat. Arestat la 1 decembrie 1947, prins în valul de arestări ale liderilor PNŢ, Diaconescu a fost deţinut politic între 1947 şi 1964. După eliberarea din închisoare a lucrat ca inginer la întreprinderea Ascensorul Bucureşti, până în 1980, continuând să ţină legătura cu foşti fruntaşi ţărănişti, între care se afla şi Corneliu Coposu. În zilele Revoluţiei din Decembrie 1989 participă la relansarea partidului, semnând Apelul pentru intrarea PNŢ în legalitate (22 decembrie 1989), alături de alţi foşti membri. Îl secondează pe Corneliu Coposu la conducerea partidului (ca prim-vicepreşedinte, ianuarie 1990 – noiembrie 1995), iar după moartea acestuia preia preşedinţia (12 noiembrie 1995 – 27 noiembrie 2000). Diaconescu a fost preşedinte al CDR (1996 – 2000), după alegerea lui Emil Constantinescu în funcţia de preşedinte al ţării. De asemenea, Diaconescu a fost preşedinte al Camerei Deputaţilor (27 noiembrie 1996 – 15 decembrie 2000), într-o perioadă dificilă, în care PNŢCD a fost figura centrală într-o coaliţie de guvernare largă şi eterogenă. Partidul s-a erodat electoral foarte puternic în perioada de guvernare, caracterizată prin dispute acute şi lungi în coaliţia aflată la putere. Perioada a coincis şi cu o criză economică, astfel încât, la finele perioadei de guvernare, formaţiunea nu a mai atins pragul electoral. Ca partid neparlamentar, PNŢCD a intrat într-un con de umbră, presărat cu răbufniri publice periodice ale scandalurilor dintre diverse facţiuni. Diaconescu a demisionat din funcţia de preşedinte al PNŢCD la 27 noiembrie 2000, ulterior fiind ales preşedinte de onoare, în 21 ianuarie 2001. În lunga sa carieră parlamentară – membru CPUN (februarie-mai 1990), deputat de Bucureşti (1990 şi 2000) – Diaconescu a susţinut programul partidului de anulare a consecinţelor regimului comunist. Diaconescu a militat pentru restituirea in integrum a proprietăţilor, revenirea la monarhie, lustrarea fostelor cadre ale PCR, reforma morală prin Biserică, privatizare. În perioada detenţiei politice, la fel ca şi după eliberare, i-a fost apreciată, potrivit analiştilor, moralitatea, precum şi atitudinea de necooperare cu autorităţile comuniste. După 1989, Diaconescu a fost văzut ca un politician cu o atitudine democrată şi anticomunistă. Ion Diaconescu şi-a publicat memoriile în volumele "Temniţa – destinul generaţiei noastre" (1998), "După temniţă" (2003) şi "După Revoluţie" (2003).
