Este salutul pe care creştinii şi-l adresează în Ziua Înălţării sau de Ispas, fiind cea de-a 40-a zi de la Învierea lui Hristos.
Dacă Învierea Mântuitorului a fost tainică omului, Înălţarea a avut martori direcţi, apostolii, împreună cu doi îngeri, care au văzut şi această minune, pe Muntele Măslinilor.
Evanghelia spune că Mântuitorul Şi-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat pe ucenici şi în acelaşi timp S-a înălţat la cer, în timp ce un nor L-a făcut nevăzut ochilor lor.
De Înălţare sunt legate şi multe credinţe păgâne. Este ultima zi în care se mai pot înroşi ouăle pentru a fi date de pomană, cu pâine caldă, pască, plăcinte, brânză, ceapă verde, pentru că de la Înviere până acum cerurile au fost deschise, iar sufletele răposaţilor care au venit acasă de Paşti se reîntorc în Rai, cu merinde de drum pe care le vor împărţi cu ceilalţi.
În ziua Înălţării Domnului se leagă frunze de nuc peste brâu, fetele şi feciorii se duc în pădure să culeagă frunze de alun cu care fac vrăji de dragoste sau pentru a le folosi ca plante tămăduitoare, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Nu se dă sarea şi focul din casă, pentru că altfel toată casa va vui, iar vacile nu vor mai da lapte pentru smântână.
Tot de Înălţare sunt amintiţi eroii neamului.
