„România este un stat eșuat”. Această afirmație de o gravitate extremă îi aparține președintelui României. Nu unui analist oarecare. Nu vreunui lider al opoziției. Iar după această afirmație, ce a urmat? Un prim bilanț cu totul și cu totul dezolant. A eșuat nu numai România, ci și cel mai important proiect prezidențial. Tot despre România. „România educată”. E eșuat „pas cu pas”. Au mai eșuat și câteva guverne marca Iohannis. Am dat-o în gard cu spațiul european de liberă circulație. România nu a intrat în Schengen. Iar la sfârșitul anului, Volodimir Zelenski ne-a dat cu tifla. Pedepsind 500.000 de români. Și în fața acestei provocări, Klaus Iohannis a capitulat.
Am atras atenția de câteva ori în analizele mele asupra faptului că infamul act normativ pregătit, dezbătut și aprobat de Rada Supremă de la Kiev, care crucifică comunitățile etnice ale românilor, polonezilor, maghiarilor și rușilor, trebuia să fie cunoscut din timp de către oficialii statului român. De la corpul diplomatic, de la agenții serviciului de Informații Externe, până la șeful diplomației de la București, Bogdan Aurescu, și apoi până la premier și, evident, președintele României. Că toți aceștia trebuiau să acționeze, să fie proactivi și nu doar reactivi și să intervină în forță pentru a preveni catastrofa. Nu au mișcat un deget. Iar catastrofa s-a produs. În ciuda asigurărilor pe care Volodimir Zelenski le-a dat Parlamentului României. În ciuda uriașului ajutor de toate felurile pe care noi, cu românească generozitate, l-am acordat și îl acordăm Ucrainei.
Volodimir Zelenski s-a comportat arogant, cinic, abuziv în raport cu minoritatea etnică română și cu celelalte minorități. Acum acestea, prin lege, nu mai au dreptul să învețe după manuale în limba lor maternă. Și este doar unul dintre drepturile încălcate ale acestor minorități. Cu o obrăznicie și un tupeu rar întâlnite, Voldimir Zelenski și alți oficiali de la Kiev încearcă să explice opiniei publice internaționale și în special statelor afectate că asemenea restricții au fost instituite în primul și în primul rând pentru etnicii ruși și, pentru a nu putea pretinde nimeni că aceștia sunt discriminați, au fost, iată, extinse și asupra celorlalți etnici. E timpul să lămurim o chestiune. Care cel puțin mie mi se pare fundamentală. România, Polonia și Ungaria ajută fiecare în felul ei Ucraina să supraviețuiască agresiunii ruse. De la ajutor umanitar, până la furnizarea de uniforme, generatoare de curent, echipamente și, după caz, armament. Toate cele trei state fac sacrificii, deși traversează momente dintre cele mai dificile, fără corespondent în ultimele decenii. În felul lor, toate aceste trei state au datoria să-și protejeze nu numai cetățenii din interiorul granițelor, ci și etnicii care trăiesc peste hotare. Dintre care mulți supraviețuiesc de secole în Ucraina. Pot înțelege că Ucraina este unul dintre cele mai tinere state din Europa. Un stat creat după căderea Zidului Berlinului. Și după destrămarea URSS. Pot merge până acolo încât să înțeleg că, fiind un stat foarte tânăr, simte nevoia să-și protejeze într-o măsură mai mare decât alte state valorile naționale. Dar nu pot înțelege cu niciun chip cum este posibil ca protejarea acestor valori naționale să meargă atât de departe, încât să încalce fățiș și grosolan valorile comunităților etnice. Nu pot să înțeleg sub nicio formă ce are până la urmă de câștigat Ucraina, dincolo de persecuția comunităților de români, polonezi și maghiari, din persecuția comunității ruse. Care este cea mai numeroasă comunitate. Crede Volodimir Zelenski, crede guvernul său că în felul acesta îi poate apropia pe ruși? Că în felul acesta poate trăi în bună pace cu ei? Că va putea beneficia în vreun fel de susținerea acestora? Nu care cumva obține efectul diametral opus? Nu care cumva, ostilizându-i, creează fără să vrea o armată nevăzută, aparent tăcută, dar din ce în ce mai încrâncenată în interiorul granițelor pe care le apără cu atât de multe jertfe? Ce poate câștiga Volodimir Zelenski comportându-se în acest fel cu românii și cu celelalte minorități?
Ucraina a declarat în repetate rânduri și a și obținut primele acorduri în acest sens, că dorește să devină membru al Uniunii Europene printr-o procedură accelerată. O procedură care nu este prevăzută în niciuna dintre normele UE. Este încurajată în acest sens. Dar cum poate fi primită în Uniunea Europeană Ucraina, în condițiile în care merge împotriva valului? În condițiile în care ar deveni primul stat UE care-și persecută minoritățile? Care nu permite acestor minorități să învețe după propriile manuale, să-și practice obiceiurile, să-și cultive tradițiile și a căror libertate religioasă este sistematic restricționată? Așa ceva nu este posibil. Și indiferent ce vor face alte state, România are datoria să anunțe încă de pe acum că va vota împotriva aderării Ucrainei, atâta timp cât drepturile tuturor minorităților nu sunt respectate la nivelul în care aceste drepturi sunt respectate în statul român. Mă gândesc inclusiv la reprezentarea acestora în Parlament și Guvern.
Dacă Volodimir Zelenski, încolțit de acest război care-i ruinează țara, se comportă astăzi cu atât de multă aroganță, cum va fi același Volodimir Zelenski după război? Când, așa cum speră, prin efortul conjugat al celor 40 de state care ajută Ucraina, va reuși să obțină un armistițiu onorabil? Cum se va comporta acest Zelenski după ce se va instaura pacea, când va beneficia de sute de miliarde de euro destinate refacerii statului pe care-l reprezintă și când, așa cum el însuși a a afirmat, va dispune de cea mai puternică, cea mai bine instruită și cea mai bine echipată armată din Europa? Cât de arogant va fi atunci? Dacă acum nu și-a respectat cuvântul dat, cum îl va respecta atunci? Cum își poate permite să solicite oficial Organizației Națiunilor Unite, unde Ucraina beneficiază de susținerea majorității statelor, ca Rusia să fie exclusă și din Consiliul de Securitate, și din Adunarea Generală, pentru încălcarea grosolană a normelor internaționale? Cum ar putea face asta, atâta timp cât el însuși încalcă cele mai elementare norme?
Pentru moment, atât despre Zelenski. Dar ce ne facem cu Iohannis? Dacă Zelenski după Zelenski va fi mai rău, ce va mai rămâne din Iohannis după Iohannis? Este un subiect asupra căruia merită să medităm. Dar până când acest om, care a condus 10 ani România, va fi așezat unde îi este locul, adică la stâlpul infamiei, pentru că așa cum singur recunoaște, a eșuat statul, avertizez încă de acum întreaga clasă politică asupra faptului că nu poate exista campanie prezidențială în 2024 fără ca toți competitorii, inclusiv cel ce va fi produs de liberali, să se plaseze în antiteză cu acest politician transformat în politruc și să încerce din răsputeri să demonstreze că vor fi cu totul și cu totul diferiți. Discursul anti-Iohannis va fi laitmotivul respectivei campanii electorale. Iar Iohannis după Iohannis nu va mai fi nimic.
