Cu cât se limpezesc gândurile în aceste zile care au urmat deciziei Sfântului Sinod, cu atât trebuie să recunoaştem că singura denumire exactă şi proprie pentru ceea ce s-a întâmplat în ziua de 20 mai este, din păcate, aceea de puci. Nici mai mult, nici mai puţin. Cred că este vremea ca, fără întârziere, opinia publică să afle foarte exact şi deschis ce anume conţinea materialul documentar prezentat Sfântului Sinod de către Arhiepiscopia Timişoarei. Numai situaţii extrem de grave şi învinovăţiri fără echivoc au putut determina un for onorabil cum este Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să ia măsuri atât de radicale ca retragerea dreptului de semnătură a Mitropolitului Nicolae, fără nicio cercetare la faţa locului şi fără niciun cuvânt deschis, fie el faţă către faţă, telefonic sau în scris, către cel în cauză, mitropolitul însuşi.
Rămân la părerea pe care am mai exprimat-o în aceste zile: a pune pe cineva în faţa faptului împlinit, fără cea mai elementară pregătire sufletească, este un fapt grav, o umilinţă şi o cruzime neomenească şi necreştinească. Mai ales la această vârstă înaintată. Ne întrebăm şi noi, în diaspora, dacă acesta este, mai nou, stilul în care Biserica noastră Ortodoxă îi cinsteşte pe slujitorii ei credincioşi, pe cei care au muncit o viaţă întreagă cu dăruire, cu timp şi fără timp, adesea zi şi noapte, cu preţul sănătăţii, fără pauze şi, da, fără concedii (lucru de neimaginat azi pentru generaţiile tinere de slujitori ai Bisericii) şi care, în decenii de vremuri complicate şi de restrişte, au contribuit între altele fără întrerupere la menţinerea la înălţime şi onoare a imaginii Bisericii Ortodoxe Române în lume?
Mă întreb cu tristeţe şi mare decepţie, aşa cum mulţi se întreabă în aceste zile, ce fapte grave şi de ce natură au putut interveni între timp, fapte care au putut tulbura, până la un asemenea punct acut, o adevarată relaţie tată-fiu între mitropolit şi episcopul-vicar din anii de început, relaţie pe care am cunoscut-o dinăuntru şi nu din afară, absolut sinceră şi loială, exemplară şi caldă, promiţând armonie de durată. O explicaţie dată cât mai curând este mai mult decât necesară pentru clarificarea şi rezolvarea situaţiei.
A greşi este omeneşte, însă orice dezbinare se poate converti în pace prin iertare reciprocă. Imperativul prioritar este acum o rezolvare şi nu o luptă fără sfârşit. Poate încă nu este prea târziu! Întoarcerea cât mai repede la o situaţie bazată pe dialog deschis şi pe transparenţă deplină ar putea împlini rezolvarea într-alt fel şi la alt nivel, civilizat, uman şi creştin, a problemelor care, desigur, există şi care fără îndoială în acest moment al vârstei şi al cerinţelor funcţionării optime a eparhiei devin tot mai stringente.
Promisiunea Patriarhiei de revenire asupra deciziei doar dacă se vor putea constata îmbunătăţiri în funcţionare şi, mai ales, observaţia că deja se înregistrează progrese în bunul mers al eparhiei Banatului, după retragerea dreptului de semnătură, legitimează o întrebare: ce înţelege Biroul de Presă al Patriarhiei şi, deci, Patriarhia prin îmbunătăţire? Oare foarte recenta instalare forţată a unui paroh în cartierul timişorean Fabric, cu poliţie şi împotriva voinţei majorităţii enoriaşilor, poate fi numită îmbunătăţire? La asemenea soi de îmbunătăţiri au a se aştepta creştinii ortodocşi timişoreni, în viitor? Este, poate, totuşi, adevărat că în toate este vorba doar de bani şi de putere?
Ceea ce s-a dezlănţuit în mod legitim la Timişoara nu are nimic de-a face cu domeniul emoţional, cum ironic a sugerat documentul al doilea de la Bucureşti, ci cu domeniul dreptăţii. Cel puţin interesant, dacă nu de neînţeles, este amănuntul că nimeni dintre cei care au împlinit acest puci n-a avut clarviziunea să prevadă aceste reacţii legitime şi absolut de aşteptat ale timişorenilor, ale credincioşilor. Poate aşa a vrut Dumnezeu, ca Mitropolitului Nicolae să i se mai confirme masiv, o dată în plus, atâta timp cât mai este încă în viaţa aceasta, cât de mult este preţuită munca sa de pastoraţie şi dăruirea cu care a ostenit 49 de ani şi jumătate.
Poate ne va ajuta Dumnezeu să ajungem împreună şi în pace ziua de 4 martie 2012, zi în care se vor împlini 50 de ani de când acest mare ierarh a fost instalat ca păstor sufletesc în fruntea Mitropoliei Banatului.
Dr. Karl-Ernst Nowak
Purtător al Crucii Patriarhale pentru Mireni
