Un talent de narator excepţional, pe care nu îl întrezăream la Dan Radu Ruşanu, ne trimite emoţional în epoca lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi a Anei Pauker. Cel puţin, aşa am resimţit în timpul lecturii. Dar şi la memoria marilor liberali de caracter, care riscă totul în numele onoarei.
Romanul politic se citeşte uşor pentru că textul este presărat cu momente hilare, de-a dreptul comice, dacă nu ar fi vorba despre tragicul ce loveşte destinul unui om liniştit. De fapt, dacă nu ai trata astfel de momente „serioase”, şi cu puţin umor, numărul dramelor personale „duse la sfârşit” ar fi mult mai mare.
Titlul cărţii ne trimite la o întâmplare din a doua parte a veacului al XVIII-lea, când pe tronul Prusiei era Frederic al II-lea şi care dorea să-şi extindă parcul castelului de la Sanssouci cu un teren pe care exista o moară al cărei proprietar nu voia să-şi vândă proprietatea. Au urmat ameninţările regelui în faţa cărora morarul – care reprezintă cetăţeanul de rând, onest, cinstit, care nu ştie că ţara se poate învârti pe degete la mesele sau sub mesele stăpânilor – a rostit o frază care a rămas celebră: „Mai sunt judecători la Berlin!”.
O frază care arată încrederea morarului în imparţialitatea şi corectitudinea judecătorilor care împart dreptatea. Cel puţin, aşa se presupune.
De multe ori, viaţa ne arată că morarul avea dreptate. Cel puţin în cea ce priveşte speranţa că aşa trebuie să fie.
În cele 18 capitole, Dan Radu Ruşanu vorbeşte şi despre politicieni şi întâmplări, uitaţi şi uitate,
despre „Cum era să devină Dinu Patriciu antisemit”, despre „Doi miniştri bisericoşi”, „Retragerea lui Stoica” (Valeriu, n.r.), despre „Naşterea Alianţei DA şi drumul spre „dragă Stolo“„, despre „Cazul Anghelescu”, despre „Funar, la votarea bugetului”, despre ce se întâmplă „Când domnul preşedinte este foarte furios” („Cum întreaga campanie prezidenţială a lui Traian Băsescu, în 2004, se axase pe lupta împotriva corupţiei, iar „ţepele“ din piaţă promise de Traian Băsescu rămâneau goale, noul procuror-şef DNA (Daniel Moraru, n.r.) numit de Traian Băsescu la puţin timp după instalarea în scaunul de la Cotroceni trebuia să vină cu „dovezi“ care să susţină acuzaţiile acestuia); despre întâlnirile „Cu Dragnea, ca ilegaliştii” („A rămas ca eu (Dan Radu Ruşanu) şi cu Liviu Dragnea să stabilim locul, data şi detaliile unei întâlniri discrete între Crin Antonescu şi Mircea Geoană, în condiţiile în care Traian Băsescu controla în totalitate „serviciile“, iar cei doi lideri erau monitorizaţi îndeaproape – grea sarcină pe care s-o fi dus cu succes la bun sfârşit, fără să fi aflat preşedintele, care era …„cel mai bine informat om“), „Episodul Sorina Plăcintă”, dar şi despre „Frunzăverde”.
***
Pentru că Sorin Frunzăverde este bănăţean de-al nostru, am zăbovit asupra acestui capitol din care reproducem câteva rânduri care se referă la o întâlnire a sa cu alţi colegi liberali, la Caransebeş şi care a precedat trecerea lui Sorin Frunzăverde, marcant membru al PDL, la PNL, grăbind sfârşitul triumviratului groazei pentru români, Băsescu-Udrea-Boc.
„Restaurantul era închis; patronul însă ne aştepta. Am comandat câte o cafea şi, după zece minute, a apărut şi Frunzăverde. Ne-am aşezat toţi la o masă şi am început discuţia: mai întâi, i-am făcut eu o prezentare lui Frunzăverde a situaţiei politice şi a perspectivelor alianţei PSD-PNL, care se înfiinţase de câteva luni şi se materializase în Uniunea Social Liberală – USL.
(D.R.R.:) – Avem convingerea că alegerile de anul viitor le vom câştiga şi la locale, şi la parlamentare şi apoi, în 2014, vom câştiga şi preşedinţia, i-am spus eu hotărât, explicându-i lui Frunzăverde că această alianţă nu este una antidoctrinară a dreptei cu stânga. Este o alianţă a antibăsiştilor, împotriva băsiştilor, PDL, în frunte cu Boc şi Blaga, fiind considerat ca partidul băsiştilor, împotriva căruia se crease această alianţă, a tuturor partidelor parlamentare (cu excepţia UDMR), pentru izolarea PDL.
– Greşit! mi-a replicat Frunzăverde. PDL este condus de către Elena Udrea şi gaşca din jurul ei. Boc este o simplă marionetă, iar Blaga este un antibăsist convins, care nu mai are nicio putere în partid. În acel moment, când discuţia devenise mai aprinsă, în restaurant a apărut un om transpirat tot, murdar pe mâini”. (…).
„Este închis (localul, n.r.) până la ora 18.00.
– Vreau doar să dau un telefon! a strigat omul foarte nervos. Toţi cei de la masă am rămas înmărmuriţi: era Ioan Talpeş, fost şef al Serviciului de Informaţii Externe între 1992 şi 1997 şi consilier prezidenţial în mandatul lui Ion Iliescu. Imediat, patronul i-a ieşit în întâmpinare:
– Ce s-a întâmplat, domnule general?
– Am rămas cu maşina în pană şi nu pot să montez roata de rezervă.
– Haideţi că vă ajut eu, s-a oferit patronul şi l-a scos din local.
Mai mult decât surprinşi, ne-am uitat unii la alţii: „Ne-a văzut, nu ne-a văzut?“. După vreun sfert de oră, s-a întors şi patronul:
– Avea pană pe spate şi nu ştia să-şi monteze roata de rezervă.
Nu ne-am mai spus nimic; doar ne-am privit cu subînţeles:
„A naibii coincidenţă! Chiar aşa să fie?“
Ne-am ridicat de la masă şi am hotărât ca următoarea întâlnire să aibă loc peste câteva luni, în altă parte. Am plecat pe rând, câte unul, în altă direcţie. Am ajuns la primărie după treizeci de minute. Marcel Vela mă aştepta.
– Ce zici, coincidenţă sau regie? l-am întrebat.
– Nu ştiu; nu cred, dar o să vedem.
Trei luni mai târziu, în noiembrie, m-a sunat din nou Marcel Vela, propunându-mi altă întâlnire.
– Bine, îi răspund. La Haţeg. Stabilim noi locul.
– Cum vreţi. Cine participă la întâlnire?
– Păi uite cum facem: vii tu cu Frunzăverde şi-l iei şi pe Beni Ardelean cu tine; eu vin cu Mircea Moloţ. Ne întâlnim toţi acasă la Gelu Damian, pastorul baptist din Haţeg. Nu ştiu unde (…).”
„Aşa că noi, cei doi împricinaţi, eu şi Frunzăverde, habar nu avem unde mergem; n-o să mai credem în coincidenţe. Zis şi făcut! Am plecat la Deva, iar de acolo, cu Mircea Moloţ, la Haţeg. Am lăsat maşina la vreo trei străzi depărtare şi am pornit pe jos. Pe drum, l-am întrebat pe Moloţ dacă ştie
unde stă Gelu Damian.
– Sigur că ştiu!
Am ajuns primii; am spus gazdei că aşteptăm nişte prieteni, fără să le dăm numele. Gelu Damian ne cunoştea doar pe mine, pe Beni şi pe Mircea Moloţ; nu-i cunoştea nici pe Frunzăverde şi nici pe Marcel Vela şi, oricum, contam pe discreţia lui. După vreun sfert de oră, au ajuns şi ceilalţi: Marcel Vela, Beni Ardelean şi Sorin Frunzăverde. (…).
După vreo jumătate de oră, m-am retras cu Frunzăverde într-o cameră separată şi am început discuţia. Frunzăverde şi-a exprimat nemulţumirea că PDL este condus discreţionar de un singur om, Traian Băsescu: „practic, Elena Udrea şi gaşca din jurul ei dictează în partid, avându-l în spate pe preşedintele României“. Mi-a mai spus, de asemenea, că nemulţumirea în PDL este foarte mare în rândul tuturor liderilor partidului, în frunte cu Vasile Blaga, dar nimeni nu îndrăzneşte să facă vreo mişcare, de frica lui Traian Băsescu. L-am întrebat direct dacă el ar avea curajul să facă acest pas. Mi-a răspuns cu un „da“ hotărât şi a continuat: plec acum din PDL, o voi face cu strângere de inimă, pentru că am muncit mult alături de aceşti oameni, aproape douăzeci de ani, dar ce se întâmplă acum nu mai este de suportat. Voi mai face o încercare şi, dacă nu reuşesc să-i aduc cu picioarele pe pământ, vă voi da un semnal prin Marcel Vela şi voi face acest pas. Sper totuşi să-mi trezesc colegii în ultima clipă, să aibă curajul să se opună lui Traian Băsescu.
Ne-am întors la masă – Sorin Frunzăverde, destul de abătut; eu, îngândurat. Nu-mi făcuse nicio promisiune fermă, aşa cum mă aşteptasem, dar nici nu eram convins că-l va determina pe Traian Băsescu să devină mai flexibil. Ne-am despărţit, urmând să ne întâlnim după sărbătorile de iarnă. În luna ianuarie a lui 2012, am citit în ziar că Sorin Frunzăverde propusese majorarea salariilor bugetarilor cu 5%, PDL mandatându-l pe Emil Boc, prim-ministrul de atunci, să negocieze cu delegaţia Fondului Monetar Internaţional această creştere de salarii, compensatorie faţă de reducerea de 25% efectuată în 2010, la propunerea lui Traian Băsescu.
Răspunsul la această propunere i-a venit lui Frunzăverde câteva zile mai târziu, nu de la prim-ministrul Emil Boc, aşa cum ar fi fost normal, ci de la Traian Băsescu – un răspuns sarcastic: „Nu am identificat în buget un loc din care să se poată tăia, ca să se dea bani pentru măriri de salarii, dar eu nu am competenţa extraordinară a politicienilor.“ Se prea poate să fi fost asta picătura care a umplut paharul sau schimbarea Guvernului Boc cu Guvernul Mihai Răzvan Ungureanu… cert este că la sfârşitul lunii martie, într-o zi de luni, Marcel Vela m-a sunat să-mi spună că trebuie să merg urgent la Reşiţa, să discutăm ceva important. (…).
Marcel Vela a insistat:
– Trebuie să veniţi la Reşiţa, şi cred că trebuie chiar mâine!
– Bine, mâine sunt acolo, i-am spus nu prea încântat. Înţelesesem că era mesajul pentru întâlnirea cu Frunzăverde. M-am dus la Crin Antonescu, preşedintele PNL, şi i-am vorbit de mesaj.
– Du-te, a încuviinţat Crin.
– Bine, bine, mă duc, dar dă-mi un mandat ce pot să negociez cu Frunzăverde, am solicitat eu.
– Nu ştiu, a venit răspunsul lui Crin Antonescu. Du-te, vezi la faţa locului şi mai vorbim prin telefon. Rămâne să te orientezi acolo.
– Da, dar ştii ceva: mai vreau să iau cu mine pe cineva din conducerea partidului, să nu fiu singur.
– Ia-l pe Radu Stroe sau pe Relu Fenechiu, sunt amândoi vicepreşedinţi ai partidului. M-am gândit puţin.
– Nu. L-aş prefera pe Mişu Voicu; e mai echilibrat şi cunoaşte foarte bine statutul partidului. Dacă negociez cu Frunzăverde, este bine să am pe lângă mine pe cineva ca Mişu Voicu.
– Foarte bine, ia pe cine vrei.
L-am sunat pe Mişu, spunându-i că a doua zi trebuie să mergem la Timişoara şi Arad, să stabilim candidaţii pentru alegerile locale.
Mişu a mârâit: – Ce am eu cu Timişoara şi Arad?! Tu eşti vicepreşedinte pe zona aceea; eu sunt la Dolj. (…).
A doua zi, în avion, i-am spus despre ce este vorba:
– Suntem mandataţi să negociem cu Sorin Frunzăverde venirea lui în PNL. Mişu Voicu a rămas perplex; nu şi-ar fi închipuit aşa ceva. La Timişoara, ne-a aşteptat Beni Ardelean cu o maşină.
I-am spus şi lui despre ce este vorba şi l-am informat că mergem la Reşiţa, şi nu la Arad. Nu şi-a putut ascunde bucuria:
– Este cea mai tare lovitură pe care putem s-o dăm PDL, dacă reuşeşte. Hai să vedem! spune şi plecăm la drum.
(…).
L-am luat pe Frunzăverde deoparte şi am discutat între patru ochi, întrebându-l ce pretenţii are”.
Pretenţiile lui Sorin Frunzăverde erau să rămână preşedintele Consiliului Judeţean Caraş-Severin şi voinţa de a candida la un nou mandat, tot la judeţ, din partea PNL, „dacă nu aveţi alt candidat”.
„– Excelent! i-am răspuns. Chiar nu avem pe nimeni.
– Atunci, mâine anunţăm că mă înscriu în PNL şi voi candida din partea USL la preşedinţia Consiliului Judeţean pentru un nou mandat.
– Uite ce este, i-am spus, Crin Antonescu îţi propune să fii vicepreşedinte PNL cu relaţii externe.
– Asta mai vorbim. Acum nu doresc decât să rămân ceea ce sunt: preşedintele Consiliului Judeţean Caraş-Severin”.
Frunzăverde a mai anunţat atunci că „săptămâna viitoare 42 de primari PDL îşi vor anunţa trecerea la PNL. De asemenea, viceprimarii, consilierii locali şi consilierii judeţeni. Trebuie însă făcută o şedinţă, să luăm această hotărâre în cadrul organizaţiei judeţene. De asemenea, şi parlamentarii de Caraş-Severin ai PDL vor anunţa săptămâna viitoare trecerea la PNL, a spus Frunzăverde. M-am uitat la el mirat; nu părea să glumească.
– Eu cred că vor trece chiar mai mulţi parlamentari de la PDL la PNL; cel puţin zece, a adăugat Frunzăverde.
– Dacă mai vin zece parlamentari la PNL, vom putea introduce moţiunea de cenzură şi schimbăm Guvernul MRU, am spus eu entuziasmat. (…).
– Atunci, să concluzionăm: noi mergem la sediul PNL şi anunţăm presa că vei candida la şefia Consiliului Judeţean şi din partea PNL, iar mâine tu vii la Bucureşti şi, împreună cu Crin Antonescu, vei face, într-o conferinţă de presă, anunţul trecerii tale la PNL.
(…).
Prin telefon, l-am anunţat pe Crin Antonescu:
– Am bătut palma cu Sorin Frunzăverde; mâine vine la Bucureşti, să faceţi anunţul împreună. A părut foarte bucuros, dar m-a întrerupt:
– Mă sună toată presa; vor să dau o declaraţie. Diseară, merg la o emisiune TV. Pot să spun că Frunzăverde a trecut la PNL?
– Ne-a rugat să aşteptăm până mâine, când vine şi el la Bucureşti, să faceţi anunţul împreună, i-am replicat eu. Aşa că ai răbdare până mâine. Alături de mine, în maşină, Mişu Voicu urmărea pe telefon declaraţiile agenţiilor de presă. Pe la ora 17, îmi spune:
– Sorin Frunzăverde a declarat că nu a demisionat din PDL; „mâine voi ţine o conferinţă de presă şi veţi vedea atunci despre ce este vorba“, a spus el scurt. Toată presa e-n alertă: vicepreşedintele PDL nu poate fi contactat, a adăugat cu tristeţe. De asemenea, nu a dat nicio declaraţie, să confirme cele spuse de PNL, iar „conducerea centrală a PDL dezminte declaraţiile lui Dan Radu Ruşanu privind trecerea lui Sorin Frunzăverde la PNL“.
(…).
– Singurii care au făcut anunţul şi au afirmat că Frunzăverde a trecut la PNL am fost noi. El nu a confirmat acest lucru, dar nici nu l-a infirmat. Dacă mâine spune că nu este adevărat, că este doar o dorinţă de-a noastră, noi nu putem să contestăm cu nimic; este cuvântul nostru contra cuvântului lui.
S-a lăsat o tăcere apăsătoare în maşină – Mişu avea dreptate. Fusese o negociere pe care o confirmă doar o singură parte.
„Dacă Frunzăverde o va infirma, suntem în rahat rău de tot“, am gândit abătut. Totuşi, am mai găsit putere să mă întreţin cu Mişu Voicu:
– Auzi, m-am gândit ca Beni Ardelean să preia organizaţia PNL Hunedoara (dacă Frunzăverde nu şi-ar fi ţinut promisiunea şi ar fi fost sancţionaţi D.R.R. şi Mişu Voicu, n.r.).
(…).
Tăceam ca la priveghi, acompaniaţi de zgomotul elicelor avionului, când, deodată, chiar după anunţul comandantului să ne punem centurile de siguranţă, că trebuia să aterizăm, renunţând să mai chinuiască telefonul, Mişu Voicu s-a întins spre mine şi m-a luat în braţe, să mă sărute pe obraz:
– Uite, mi-a arătat el telefonul, Sorin Frunzăverde a declarat la Mediafax: „Mă văd construind dreapta modernă alături de Crin Antonescu. Voi candida ca membru PNL pentru preşedinţia Consiliului Judeţean Caraş-Severin din partea USL. Aşa cum mi s-a propus astăzi, voi deveni vicepreşedinte al PNL“.
Aterizăm fericiţi la Bucureşti: „Am scăpat!“ oftez eu…
Sorin Frunzăverde se dovedise un om care-şi respectă cuvântul.
****
Un exemplu delicios şi trist, real, din cartea lui D.R.Ruşanu, care ne arată că cel puţin în lumea politică, istoria se repetă:
„Trecând prin dreptul depozitelor noastre, tovarăşul Bobu (aghiotantul lui Ceauşescu) a văzut în poartă tractorul cu care cărăm marfă mergând în gol şi fără tractorist. A oprit maşina şi s-a dus la tractor. Tocmai atunci a apărut şi Gică, tractoristul, care venea de la toaletă.
– Unde umbli, mă? l-a întrebat tovărăşul Bobu.
– Am fost să mă chiş, i-a răspuns acesta obraznic.
– Şi de ce nu opreşti motorul, mă nenorocitule?
– Pintru că nu am baterie, mă dişteptule, şi nu pot să-l mai pornesc, a răspuns tractoristul, care nu-l cunoştea pe tovarăşul Bobu.
– Mă boule, tu consumi motorina statului degeaba. Să pui mâna şi s-o plăteşti, s-a răstit la el tovarăşul Bobu.
– Pi cini, chizda mă-tii, faci tu bou, mă? a strigat Gică şi a pus mâna pe levier. Norocul lor că au sărit şoferul şi cu ofiţerul de escortă care îl păzea pe tovarăşul Bobu, că altfel se întâmpla o nenorocire – şi-a încheiat relatarea directorul.
Încercând să-mi ascund râsul, închipuindu-mi-l pe Gică tractoristul de 1,95 m cu levierul în mână în faţa lui Emil Bobu, care avea doar 1,60 m, l-am întrebat pe director:
– Şi acum ce mai este?
– Tovarăşul Bobu i-a ordonat tovarăşului comandant, aici de faţă, să-i facă dosar penal lui Gică pentru sabotaj”.
***
Citind această carte, avem o speranţă, şi anume ca afirmaţia „Nu e bine, domnule chestor-şef, nu e bine” să nu se mai repete niciodată în România, iar autorul acesteia să nu mai aibă clone.
Comentarii
comentarii
