Resursele vindecătoare din noi
Boala psihică – însemnând o deturnare a fiinţei de la echilibru, armonie existenţială şi sens – găseşte ameliorare prin intervenţia terapeutică. Pentru ca această intervenţie, ce are în centru pacientul, să aibă succes, într-o societate post-modernă, se încearcă noi abordări medicale prin apelarea în paralel la tradiţiile estice pe lângă decursul normal al terapiilor vestice.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte astfel sănătatea: „Starea completă de bine fizic, psihic şi social, care este dată nu numai de absenţa bolii sau infirmităţii“. Starea de bine ar trebui să fie completată şi cu un aspect spiritual. Spiritualitatea ar putea fi definită ca o esenţă a fiinţelor umane ca indivizi unici, „ceea ce mă face pe mine să fiu eu şi pe tine sa fii tu”, sursa noastră de energie, speranţă, direcţia şi moţivaţia vieţilor noastre. Identificarea spiritualităţii este o parte a procesului de conturare holistică a persoanelor.
Importanţa spiritualităţii pentru o bună stare de sănătate este din ce în ce mai mult recunoscută pe plan internaţional. Îngrijirea spirituală în practica medicală este un abord interdisciplinar incluzând şi implicând toate disciplinele medicale. Acest abord este bazat pe un model biopsihosocial şi poate fi aplicat tuturor specialităţilor medicale, de la medicina de familie, la cardiologie, chirurgie, ginecologie şi psihiatrie.
Spiritualitatea reprezintă o resursă importantă pentru adaptarea la bolile psihice şi mentale. Practicile spirituale de tipul rugăciunii şi meditaţiei pot creşte efectele intervenţiilor medicale sau chirurgicale prin mobilizarea resurselor noastre interioare. Vindecarea survine mai uşor dacă sunt implicate aspectele spirituale ale persoanei, iar partea psiho-emoţională şi cea fizică nu mai sunt văzute ca entităţi separate. Franco Bonaguidi, în 2010, a găsit supravieţuirea după transplant hepatic ca fiind de trei ori mai mare la persoanele religioase comparativ cu cele puţin sau nonreligioase.
În contextul mişcării de ameliorare şi modernizare a serviciilor de sănătate mentală, ar fi necesare iniţiative educaţionale focusate pe nevoile comunităţii ca un întreg, iar această mişcare ar trebui să vadă spiritualitatea ca o parte integrată îngrijirilor de sănătate. Tratamentul tulburărilor psihiatrice s-a îmbunătăţit cu introducerea mai multor medicamente şi psihoterapii aşa cum demonstrează multiple studii randomizate şi controlate.
Oricum, beneficiul acestor terapii poate fi uneori incomplet. Există totodată evidenţe asupra faptului că este posibil să se amelioreze starea de bine la populaţia generală ca şi la pacienţii psihiatrici utilizând practici spirituale care încorporează elemente ale inţelepciunii estice şi ştiinţei vestice. Acestea sunt un tip de exerciţii cognitive prin care se obţin acceptarea, speranţa, sentimentul de sens şi scop existenţial. Extem de utile sunt şi exerciţiile comportamentale de meditaţie şi relaxare, cu scopul creşterii stării de bine şi fericire la pacienţii cu tulburări psihice.
Fericirea, ca obiectiv major, diferă ca semnificaţie în culturile vestice şi în cele estice. În culturile vestice, experienţele hedonice pozitive sunt asociate cu acumularile personale, pe când în culturile orientale fericirea este asociată cu armonia socială. În mod similar, tradiţiile vestice pun accentul pe „a face”, orientat spre recompense relativ rapide, pe când tradiţiile estice sunt centrate pe „a fi”, asociate cu bucuria simplă a existenţei, stabilitatea şi constanţa emoţională.
Absenţa satisfacţiilor vieţii şi a emoţiilor pozitive constituie o problemă majoră, deoarece studiile curente sugerează că absenţa emoţiilor pozitive este mai predictivă pentru o morbiditate şi mortalitate crescută, decât prezenţa emoţiilor negative.
De aceea, metodele care integrează tradiţii spirituale estice şi vestice de interes curativ sunt importante pentru creşterea stării de bine şi fericire, creşterea emoţiilor pozitive şi reducerea celor negative.
În acest sens, iniţiativele educaţionale ar putea include proiecte legate de aspectul spiritual al sănătătii, în care medici, psihologi, clerici, asistenţi medicali şi beneficiarii serviciilor de sănătate ar putea discuta probleme legate de încorporarea spiritualităţii în îngrijirea sănătaţii mentale.
Abordarea spiritualităţii cu un scop terapeutic ar implica următorii paşi:
1. Discuţia iniţială cu scopul de a înţelege problema din punct de vedere medical şi psihologic;
2. Clarificarea problemei atât dintr-un punct de vedere psihologic, cât şi spiritual, cu sugerarea de resurse interioare pentru a gestiona problema; se pot lua în considerare şi resurse exterioare;
3. Discutarea problemei prin prisma filosofiei de viaţă a pacientului;
4. Abordarea problemei utilizând o perspectivă comună pacientului şi medicului;
O bună practică psihiatrică ar fi ca fiecare psihiatru să întrebe dacă orientarea religioasă sau spirituală este importantă pentru viaţa pacientului. Un scurt istoric spiritual ar fi necesar pentru a deveni familiar cu credinţele religioase/spirituale ale pacientului, dacă ele se leagă de deciziile asupra îngrijirii medicale, şi de a înţelege rolul pe care religia îl are în adaptarea la boală sau, dimpotrivă, cauzează stres. Este important de asemenea şi să se identifice nevoile spirituale care merită luate în considerare.
Istoria spirituală a pacientului ar trebui să implice urmatoarele întrebări:
1. Are pacientul credinţe spirituale care îi pot influenţa starea de sănătate?
2. Este pacientul membru al unei comunităţi suportive spiritual?
3. Îşi foloseşte pacientul religia sau spiritualitatea în adaptarea la boală, sau reprezintă aceasta o sursă de stres, şi dacă da, în ce fel?
4. Are pacientul întrebări sau preocupări spirituale problematice?
Este de asemenea important ca medicul să aibă competenţe spirituale şi culturale încât să înţeleagă experienţele spirituale deosebite. Medicii trebuie să fie conştienţi că multe persoane care relatează experienţe spirituale neobişnuite nu au în realitate boli psihice.
Anumite trăsături sunt sugestive pentru natura nonpatologică a acestor experienţe. Diferenţa dintre experienţele spirituale neobişnuite şi experienţele care s-ar putea încadra intr-un episod de boala ar fi:
– persoana respectivă nu relatează suferinţă psihologică şi nu se simte perturbată în activitaţile şi relaţiile sale de zi cu zi;
– absenţa bolilor psihiatrice diagnosticate;
– compatibilitatea cu anumite tradiţii spirituale: experienţele pot fi înţelese în cadrul unor concepte şi practici ale unor tradiţii spirituale şi religioase stabilite, chiar dacă nu ţin de tradiţia locală a persoanei;
– controlul asupra experienţei: individul este capabil să-şi limiteze experienţa la timpul şi locul apariţiei, de exemplu în cadrul unui ritual, mai degrabă decât acasă sau la şcoală. Experienţa are durată scurtă, se petrece doar ocazional şi nu are caracter nedorit, invaziv în contextul activităţilor zilnice sau conştiente.
Din acest motiv s-a dezvoltat un curent privitor la integrarea studiului aspectelor interculturale legate de spiritualitate şi religie în cadrul educaţiei medicale. Acest aspect este în mod particular important în programele de formare a medicilor specialişti psihiatri.
În general, studiile arată faptul că evoluţia bolilor poate fi clar îmbunătăţită prin includerea elementelor spirituale în terapie. Aceasta justifică şi preocuparea crescută pentru studierea fenomenului de creştere a aprecierii importanţei spiritualitaţii în psihiatrie şi psihoterapie.
Dr. Gabriela Zarie, Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara
