Trecem adesea pe lângă oameni despre care nici nu ne-am putea imagina cum își trăiesc viața, altfel decât noi, cei gata de critici, gata de observații și de intransigențe. Într-un parc din Timișoara, zilele trecute, o femeie ce nu părea apăsată de multe griji, curățică, zveltă, purta o sacoșă mare, grea, o târa pe pământul încărcat de diferite plante (multe, desigur, ierburi), dar mai ales de iederă, ce curgea de pe copaci pe jos… Decorul vegetal era frumos. Dar ceea ce făcea femeia m-a impresionat până la lacrimi.
Purta o creangă grea, pe post de ”baston”, de care avea nevoie pentru a trage în jos ramurile de iederă, urcate demult în jurul copacului pe care îl țintise. Vorbea… nu înțelegeam ce, dar ea a înțeles privirea mea, și mi-a spus: ” Credeți că-s vreo babă nebună și vorbesc singură”. Nu, i-am răspuns eu, cumva încurcată între propriile mele gânduri și tabloul ce se colora în fața mea. Nu, din nou, vă urmăream cu privirea și nu prea am înțeles ce faceți, asta am răspuns din nou. ”Ce să fac? Strâng ramuri de iederă de pe copaci, le selectez să fie frumoase și viguroase, apoi le duc unei florărese. Ea le pune între florile pe care le vinde. Îmi dă și mie niște bani, dar azi nu am mâncat încă nimic, mi-e uscat gâtul de foame și de sete. Dar poate acum, după ce i le duc, îmi va da ceva…”.
Ea nu cerșea, nu cerea nimic, eu am fost cea care am provocat-o. Am ajutat-o cum am crezut eu, pentru o clipă, dar știu că asta nu-i va rezolva problema. Cuvintele sale de bucurie îmi răsună în urechi, în minte, în suflet. Am dorit să aflu mai multe, ea mi-a spus că muncește, iar aceasta este o parte a muncii sale. Atât.
Timișoara este acum, din nou, plină de cerșetori. Intersecțiile, mai ales spre seară, devin surse de stres pentru șoferi. Unii stau pe lângă spitale, biserici, magazine, alte spații. Dispăruseră. Au revenit. O parte dintre ei, aceiași pe care îi știm de ani de zile. Aceleași expresii, expresivități, aceleași tentative de manipulare, despre ei știm demult că fac parte din rețele pe care polițiile (de toate tipurile) nu reușesc să le anihileze.
Femeia cu iedera este altceva. Discretă, abia unduindu-se printre copaci și arbuști, curățând chiar scoarța copacilor de iedera ce inundă parcurile, dar selectând crengile, cu grijă, pentru buchete și coroane, ea nu cere nimic. Nu dorește decât câțiva lei pentru munca ei, din care cumpără un strop de mâncare și apă…
Viața are poveștile sale, cu tristeți, cu bucurii, dar spaima zilei de mâine este ucigătoare. Uneori, poate ne temem doar de spaima războiului, a bolilor cumplite, a furtunilor, a inundațiilor și a altor urgii. Dar spaima zilei de mâine, greu de cuantificat pentru o mare parte a lumii, este presiunea sub care prea mulți oameni trăiesc. Știm oare cât suntem de fericiți, atunci când nu avem spaima zilei de mâine? Știm oare cât de puțin am putea oferi, pentru ca spaima zilei de mâine, cel puțin a celor din apropierea noastră, să fie mai mică?
Timișoara, ca și Parisul, are misterele ei…
