Interviu cu Emese Terezia Gubranszki, psiholog
Conform statisticilor, între 3 –7% dintre elevi suferă de sindromul de hiperactivitate ADHD. Cât de periculoasă poate fi pentru copii această afecţiune?
Din punctul de vedere al dascălilor, este destul de grav. Elevii care suferă de ADHD deranjează clasa şi orele la şcoală. Colegii îl pot cataloga ca şi un claun şi îl vor provoca, chiar pentru a nu se face ore. De acest copil nevinovat cu ADHD, care are foarte multă energie, trebuie să te ocupi într-un anumit mod.
Ce e de făcut?
Aceşti copii sunt foarte inteligenţi şi pot oferi foarte mult societăţii, de aceea trebuie ajutaţi şi integraţi cu succes în cadrul clasei, al şcolii şi al societăţii.
Totuşi, ce trebuie să facă părinţii?
Părinţilor, când li se spune că micuţul are un altfel de comportament, e un semnal de alarmă şi e nevoie de un psiholog specialist. Părinţii se consultă cu psihologul, fiindcă un elev cu ADHD este un elev mai deosebit, cu mai multă energie.
Pot fi ajutaţi aceşti copii?
Bineînţeles.
Cum e cu adolescentul răzvrătit?
Până copilul devine adolescent, adesea tatăl este luat drept model. Când intră în adolescenţă, îl dă jos pe tată şi ei doresc să devină macho-man.
Ce e de făcut?
Trebuie înţeleşi şi ajutaţi, fiindcă această perioadă de vreo 4 –5 ani trece repede. Dacă nu îi înţelegem şi nu îi ajutăm cu sfatul specialistului să meargă înspre ceva bun, atunci nu e bine. Negativismul nu duce la bine niciunde.
Cum trebuie să procedeze părinţii?
Să nu uite că şi ei au fost adolescenţi. Să vină către psiholog cu întrebarea: “Cum să îmi ajut copilul?”. Atunci, apare şcoala părinţilor. Părintele se pune să înveţe să devină părinte. În această epocă a vitezei cu lupta pentru bani şi supraveţuire, părinţii uită să mai fie părinţi. Copilul trebuie ascultat şi ajutat. Să ştie că aparţine cuiva – aparţine familiei lui.
Cum îl ajută psihologul pe părintele cu adolescent răzvrătit?
Prin consiliere. Tata şi mama trebuie să înveţe cum să îl trateze pe adolescentul răzvrătit.
Copilul din ziua de astăzi, a globalizării şi internetului, se simte rătăcit faţă de familie şi comunitate?
Unii da, sunt rătăciţi. E şi cazul micuţilor din familiile „căpşunarilor”.
Sunt cazuri de micuţi care s-au sinucis, fiindcă mama i-a părăsit şi a plecat în Spania la cules căpşuni.
Da. Aşa e. Copilul a fost obişnuit să primească de la mamă iubire şi zâmbet şi, deodată, gata, totul s-a încheiat. Drama e mare atunci. El nu mai ştie cui aparţine. În încheiere aş vrea să amintesc câteva cuvinte ale prof. univ. dr. psih. Anca Munteanu, care mi-a fost, îmi este şi îmi va fi un model: “Adolescenţa este universul nostru pur şi inefabil când cerul e ca un port luminos şi exotic la care simţim nevoie să ne întoarcem mereu, oridecâteori ne vom simţi ofiliţi sau înfrânţi, chiar dacă întoarcerea se întâmplă numai în amintire şi vis”.
