Vreme de mai bine de două sute de ani a circulat prin Timişoara zicala: “Toate cele bune vin din Fabric – apa de băut, pâinea, berea şi caii frumoşi”. Mai apoi se spunea la fel despre tramvai, despre curentul electric, şi, câteodată, despre femei.
Fabricul a fost întemeiat ca un cartier distinct al Timişoarei în anii 1718-1720, când o parte din populaţia româno-sârbă a cartierului medieval Palanca Mare (lipit de cetate) s-a mutat la distanţa cerută de canoanele militare pentru noua cetate ce urma să încorseteze miezul oraşului. După ciuma cea mare din anii 1738-1740 şi după un incendiu, rămăşiţele Palancăi Mari au dispărut cu totul. În câteva decenii, până în 1744, când numele de “Fabric” sau “Fabrique” a fost oficializat, la răsărit de noile fortificaţii de cărămidă, pe malurile râului Bega, s-a închegat o altă Timişoară, cea a manufacturilor, breslelor şi meşteşugarilor.
Bega a fost răsfirată cu repeziciune în mai multe canale şi pusă să trudească pentru învârtirea roţilor hidraulice ale noilor industrii sau să transporte cerealele, nutreţul şi mai ales lemnul Banatului răsăritean, atât de necesar construcţiei cetăţii şi noului oraş.
Fabricul a devenit astfel o adevărată Veneţie în miniatură, peste canalele căreia, în veacurile XVIII-lea şi al XIX-lea, se arcuiau 30 din cele 42 de poduri ale oraşului, legând malurile în dreptul hanurilor, morilor, cafenelelor şi caselor mai răsărite, îndreptând paşii cetăţenilor spre cele două mari drumuri care, pornind din Cetate, prin Poarta Ardealului, erau destinate nu numai comerţului, ci şi poştei şi poştalioanelor: drumul Recaşului (Calea Lugojului de azi) şi drumul Chevereşului (Calea Buziaşului), pe vremuri străjuit de spânzurătorile oraşului.
Fabricul şi-a avut propriii magistraţi până în 1782, când a fost încorporat în oraşul liber regesc Timişoara. El era subîmpărţit, într-o oarecare măsură, între etniile principale care l-au locuit: românii (în Vlaşca Mala), rascienii sau ilirii (adică sârbii amestecaţi cu români şi macedo-români), în inima cartierului, în aşa-numitul “Fabric Vechi” (Alte Fabrik), şi germanii, în “Fabricul German” (Deutsche Fabrik), către Fabrica de Bere. Aceste cartiere au fost completate cu cel al “bănăţenilor noi” (cum erau numiţi ţiganii la 1753) şi cu cel numit “Lumea Nouă” (Neue Welt), către gara de est de astăzi. Împărţirea etnică a fost prea puţin respectată: în Fabric mai puteau fi întâlniţi greci şi armeni, evrei şi alţi balcanici care cu toţii comercializau mărfuri orientale, pe care le aminteşte Griselini la 1774. Aşijderea, italieni, francezi sau spanioli-specializaţi în orez, mătăsării sau podgorii –, dar şi maghiari (după 1800) sau cehi.
Singura piaţă centrală a acestui conglomerat, care, în dezvoltarea sa, a ţinut seama mai mult de forţa energetică a Begăi şi de marile şleauri comerciale ce legau Cetatea de întreg Banatul, a fost proiectată de inginerii militari ai împărăţiei prin 1740. Actuala Piaţă Traian (fostă Kossuth) din inima Fabricului Vechi este o replică mai mică a Pieţei Unirii din Cetate (115×70 m). (Florin Medeleț, Dan Buruleanu, „Timișoara, povestea orașelor sale”) (sursa: muzeulbanatului.ro).
