România are câteva subiecte despre care politicienilor şi guvernanţilor le place să vorbească (aproape) continuu, mai ales în (pre)campaniile electorale, atunci când vine vorba să-i critice pe cei aflaţi la putere şi care „nu au făcut nimic” pentru…sănătate, educaţie, agricultură”. Dar niciunul, atunci când are cheia de la bugetul naţional, nu se apucă să facă ceva cu adevărat benefic pentru oameni, nu doar vreo reformă dezastruoasă, de dragul de a-şi lega numele de o dramatică istorie.
În agricultură se vorbeşte de prea mult timp despre ravagiile pe care le face seceta, de la ministrul Agriculturii şi premier, indiferent cine au fost ei, până la ultimul agricultor.
Problema are rădăcini de un sfert de veac, de când agricultura şi tot ce reprezenta industrie şi economie românească, autohtonă, făcută prin sudoarea neplătită a populaţiei, au început să fie puse pe butuci, hoţii „intangibili” din bani publici şi-au băgat mâinile adânc în fiecare cărămidă şi instalaţie, dar şi în bani luaţi cu împrumut de la instituţii bancare străine pentru „investiţii” în infrastructura pe care tot ei au furat-o, dar pe care ţara trebuia să o achite. Iar investiţiile s-au dus, de cele mai multe ori, în căpătuiala firmelor lor personale.
Sistemul de irigaţii a fost distrus după 1990, iar instalaţiile declarate pe hârtie, în realitate nu mai existau. În urmă cu şase-şapte ani, directorul Direcţiei Agricole Timiş de atunci, Tiberiu Lelescu, făcea publică această realitate, susţinând că „sistemul de irigaţii există pe hârtie. În documente sunt 2.000 de hectare de culturi care dispun de sisteme de irigaţii, dar, în realitate, nu există”.
Judeţul Timiş a fost cel mai grav afectat de secetă în perioada 2000 – 2001, dar nimeni nu a mişcat un deget pentru a trece dincolo de limita constatării că nu avem sisteme de irigaţii – nici ţăranii nu au fost lămuriţi că au nevoie de sisteme de irigaţii, nici guvernele nu i-au ajutat financiar, nici miniştrii Agriculturii nu au insistat pentru demararea reconstruirii sistemului de irigaţii pentru culturile agricole.
Ba, am aflat cu prilejul inundaţiilor din 2005 că Filiala Timiş a Serviciului Naţional de Îmbunătăţiri Funciare (care avea sau trebuia să aibă în administrare sistemul de irigaţii) era în pragul falimentului şi că aproape 11.000 de kilometri de reţea de canale pentru desecare şi irigaţii din Timiş sunt în situaţia de a nu mai fi decolmatate, din această cauză.
Directorul de atunci al SNIF Timiş, Ionel Patrichi, informa atunci că serviciul are datorii de circa 170 de miliarde ROL, în vreme ce valoarea întregului patrimoniu se ridica la doar 129 miliarde şi a explicat că declinul SNIF a început în 2000, când s-a decis vânzarea cu doar 17 milioane de dolari a utilajelor cumpărate din SUA, în 1998, cu 100 milioane de dolari, marfa ajungând în proprietatea unor firme care-i aparţineau lui Culiţă Tărâţă. Pe lângă pierderea de 83 de milioane de dolari, SNIF era obligat şi în 2005 să plătească TVA-ul pe utilajele aduse din SUA.
Iată jafurile care au făcut ca ţăranul să-şi rupă palmele în pământul uscat şi crăpat de arşiţă, pentru că nimeni nu l-a ajutat, ci l-au lăsat îngenunchiat, cu nădejdea doar către Dumnezeu să dea ploaie ca să-şi poată scoate banii băgaţi în sămânţa semănată şi să-i mai rămână de-o pâine pe masă.
Oficialii timişeni ştiau ce trebuie să facă şi că există soluţii pentru a evita pagubele din agricultură provocate de secetă, pentru că, după cum spunea Titu Bojin pe când era directorul Sistemului de Gospodărire a Apelor Timiş, apele râurilor din judeţ sunt bune pentru irigaţii, dar lipseşte sistemul pentru astfel de lucrări. „Sistemul hidrografic din Timiş, care include cursurile râurilor Bârzava, Bega şi Timiş, este propice irigaţiilor, dar sunt necesare investiţii pentru refacerea sistemului, care a fost distrus după 1990”, spunea Bojin.
Pentru irigarea unui singur hectar de culturi agricole, investiţia poate ajunge la peste 2.000 de lei.
Este ruşinos pentru Banat că pământul înghite producţiile agricole, iar soarele le seacă, pentru că Timişul a avut doi miniştri la Agricultură, pe Ilie Sârbu şi pe Valeriu Tabără, ambii au ştiut să trimită comunicate kilometrice de critică a celor care se aflau la guvernare, cereau sisteme de irigaţii, dar sub sceptrul lor nu s-a întâmplat nimic. Eventual, erau îngrijoraţi că le seacă propriile lor afaceri din agricultură. Şi, uite-aşa, de la o suprafaţă irigabilă de 1.300.000 de hectare, prin 2004, în anul 2009 nu se mai irigau decât vreo 300.000 de hectare, regresul fiind cât se poate de evident. Cauza principală a fost eliminarea subvenţiei acordate de stat pentru agricultori.
Un alt ministru al Agriculturii, Mihail Dumitru (PDL), anunţa în 2010 că Ministerul Agriculturii a lansat un program de investiţii şi modernizare tocmai pentru sistemul de irigaţii menit reducerii costurilor aferente consumului de energie.
„Avem un program cu Banca Mondială, prin care am reabilitat o parte din sistemele de irigaţii şi am intrat în faza a doua de reabilitare a unor sisteme de irigaţii, dar şi acolo va avea loc procesul de modernizare care va duce la reducerea costurilor cu energia”, spunea şeful de la Agricultură în 2010, adăugând că a discutat cu stafful Băncii Mondiale „posibilitatea de a continua modernizarea sistemului de irigaţii din România prin împrumuturi de la acest organism financiar cu care să se poată schimba modul de funcţionare şi de reducere a costurilor cu acest sistem gravitaţional” (gravitaţie care face a apele să curgă dinspre munte spre mare).
El mai remarca atunci că potrivit unui studiu realizat în 2009, pe măsură ce a crescut subvenţia acordată de minister pentru irigaţii, fermierii nu beneficiau de această creştere, banii fiind înghiţiţi de prestatorii de servicii, respectiv de furnizorii de apă (ANIF) care odată cu creşterea subvenţiilor majorau preţul apei.
A auzit cineva despre vreo realizare de sisteme de irigaţii în Timiş, din acei bani despre care vorbea ministrul PDL-ist? Nu cred. Dar, toţi ştiau că banii se scurg pe lângă ţăranul direct interesat şi cu toate acestea, nu s-a făcut nimic pentru stoparea hoţiei.
Între timp, agronomii timişeni estimau de ani de zile că seceta se poate accentua în anii următori, ţinând cont de trendul fenomenului din ultimii ani, când zeci de mii de hectare de teren arabil cultivat au fost afectate anual din cauza lipsei de apă, iar lipsa echipamentelor de irigaţii are un rol determinant.
„Putem discuta despre secetă în anii 2011-2012 şi probabil că seceta se va accentua în anii viitori. Trebuie gândit la o schimbare a modalităţii de lucrare a terenului”, atrăgea serios atenţia agronomul Ionică Prohab, şef de serviciu la Direcţie Agricolă Timiş.
Poate că soluţia ar fi ca şi agricultorii noştri, asemeni celor polonezi sau francezi, să-şi ia vitele şi utilajele agricole şi să blocheze Guvernul, poate şi Parlamentul, până când problemele lor vor fi rezolvate. Iar în ziua votului, să ţină minte cine a minţit.
