“Dincolo de aparenta fragmentaritate comunitar-religioasă ori social-lingvistică, dincolo de disputa regilor Ungariei medievale, a sultanilor Imperiului Otoman şi a împăraţilor Casei de Habsburg, Banatul este locul marilor întâlniri
dintre culturi şi civilizaţii diverse; este regiunea în care s-au interferat şi au coabitat creştini, musulmani şi mozaici, ortodocşi şi catolici, religii şi biserici predicând în limbile latină, slavonă, germană, ebraică; populaţii vorbind româna, sârbă, maghiară, germană, cehă, slovacă, bulgară, spaniolă, franceză, ţigănească, ladino şi idiş” – explică prof. univ. dr. Voctor Neuman, în ultimul număr al revistei Banatul – Jurnal Regional – editat de către Uniunea Jurnaliştilor din Banatul Istoric, preşedinte Vasile Todi.
Simbolizând trecutul şi prezentul, instituţii precum Arhiepiscopia Ortodoxă a Banatului, Episcopia Romano-Catolică de Cenad şi Timişoara, Mitropolia de Sremski-Karlovci, Vicariatul Ortodox Sârb şi Oberrabinatul de
Timişoara au fost şi sunt instituţii reprezentative ale vieţii spirituale a regiunii.
Banatul – o parte fascinantă a istoriei şi a culturii României
Dincolo de un pragmatism obsedant şi, uneori, de un inexplicabil egoism colectiv, regiunea a fost remarcabilă mai întâi prin urbanitatea locuitorilor săi, prin iniţiative şi creaţii individuale, prin solidarităţi transcomunitare şi printr-un civism de inspiraţie occidentală. Nici ruralitatea n-a fost lipsită de expresivitate, multiplele tradiţii folclorice, de limbă şi de cultură culinară conferind regiunii o particularitate, o imagine exotică.
Banatul este o parte fascinantă a istoriei şi a culturii României, deopotrivă a istoriei şi a culturii Europei central-sud-estice. Şi, de ce nu, a Europei în ansamblul său. Este spaţiul în care au fost acceptate şi practicate numeroase
forme de guvernare administrativ-politică, în care generaţiile precedente, dar şi cele de astăzi au conceptualizat şi conceptualizează modernitatea prin experimente de tot felul, inginereşti, comerciale, academice, literare, artistice, muzicale, arhitecturale. Este locul în care în epoca modernă, românii, slavosârbii, maghiarii şi şvabii-germani şi-au disputat întâietatea în diseminarea propriilor lor valori comunitar-lingvistice, cultural-comportamentale, ideologice. Există speranţa ca, o dată conştientizate, moştenirile secolelor anterioare să ofere în viitor posibilitatea descoperirii unui nou sensus communis al Banatului, repotenţând identitatea regională şi zonală de odinioară, aceea capabilă să integreze diversităţile de orice fel, validând lumea exterioară, dar şi modalităţi de existenţă interioară, forme novatoare de artă şi cultură.
Banatul –multiculturalitate şi plurilingivsm Nici centru şi nici periferie, Banatul reprezintă multiculturalitatea şi plurilingvismul Europei Centrale şi de Sud-Est, convergenţa lumilor aparent contradictorii, locul în care se întrepătrund Bizanţul, Balcanii şi Occidentul.
Este regiunea-punte a Europei, care, dimpreună cu Voivodina de astăzi, deschide deopotrivă României şi Serbiei perspectivele transculturală şi transnaţională, punându-i la îndemână cele mai fecunde şi mai rapide „coridoare” de legătură şi de integrare continentală.
Înainte de toate, Banatul înseamnă fuziunea orizonturilor, timpii săi istorici probând anumite intuiţii metafizice, un proces de transformare şi creştere a umanităţii din om. Din când în când, aici s-a petrecut o admirabilă îmbinare a
factorilor spirituali, economici şi sociali –scrie prof. Neuman.
La pas prin capitala Banatului
“La pas prin capitala Banatului” este alt articol de pe prima pagină a revistei Banatul, unde prof. univ. dr. Ioan Haţegan, istoric, prezintă cu lux de amănunte specificul arhitectonic al clădirilor din Timişoara şi cum au fost construite de-a lungul istoriei.
“Sub acest nume sunt cunoscute patru clădiri cu un etaj, situate pe latura nordică a Pieţei Unirii. O întreagă poveste a fost pe vremuri privitoare la cât de mare să fie această piaţă şi unde să fie ridicate bisericile (catolică şi ortodoxă); unii ziceau că să fie pe axa principală, alţii că pot fi şi în afara acesteia. Până la urmă, piaţa a devenit mai mare decât era prevăzută iniţial, iar bisericile au fost ridicate una pe axa pieţei (cea ortodoxă) o alta lateral (cea romano-catolică). Fiind piaţa principală a oraşului şi cetăţii, Piaţa Unirii era totodată şi centrul administrativ şi religios.
Din această cauză, mulţi timişoreni s-au „înghesuit” să-şi cumpere teren aici şi să construiască case. Cum moda secolului al XVII-lea era casă cu parter şi etaj, majoritatea clădirilor private (particulare) au avut acest nivel de construcţie.
Printre acestea se numără şi cele patru clădiri din partea nordică (cunoscute azi drept casele sau şirul de case ale canonicilor). Prima atestare documentară datează din anul 1758, semn că ele erau deja ridicate ceva mai înainte. Tradiţia spune că au fost construite pentru a adăposti canonicii (călugări, preoţi etc.) episcopiei romanocatolice de Cenad, cu sediul la Timişoara. Probabil că aşa o fi fost. Aşezate imediat lângă Dom, clădirile erau trainice, funcţionale. Cum orice timişorean de pe vremuri era şi un bun comerciant, spaţiile de la parter ce dădeau spre piaţă au fost construite spre a adăposti diferite prăvăli, ateliere, etc. Comercianţii şi meşterii închiriau de la proprietar spaţiul, cereau aprobarea primăriei pentru firmă şi apoi vindeau mărfurile. Prin anul 1828, doar una era proprietatea episcopiei catolice, restul trei având proprietari persoane particulare: Servinaţ, Costea, Krautvaschel. Cum lumea este în continuă prefacere, şi spaţiile primesc noi şi noi chiriaşi. Pe la începutul veacului, aici îşi avea sediul Asociaţia avocaţilor, magazinul Wiesz, redacţia publicaţiei „Delmagyarországi Közlöny” şi multe altele. Mai apoi, secolul nostru aduce nume şi obiceiuri noi. În rând cu întreaga piaţă, cele patru clădiri sunt restaurate (ca faţadă) prin anii 80, operaţie ce ar trebui reînnoită şi sperăm
că vom trăi să o vedem” –explică istoricul Haţegan.
Pe ultima pagină a revistei, Vasile Todi face o inteligentă expunere despre divorţul în viaţa individului, dar şi despre “divorţul” în politică.
“Călin Popescu Tăriceanu a divorţat de PNL, cu aceeaşi uşurinţă cu care a divorţat de cele patru sau cinci neveste. Nu sunt surprins. După 1989, cei care s-au cocoţat în fruntea sărmanei Românii, au divorţat cel puţin o dată. Ca unul care aparţin unui popor în care divorţul nu există şi în care mama, aminteşte prin puterea pe care o are asupra acelora ieşiţi din trupul ei, străvechile vremi ale matriarhatului, socotesc divorţul un cutremur, din care nici
unul din cei doi, nu poate ieşi zdravăn sufleteşte.
În 1670, Parlamentul Angliei a adoptat un act prin care i se permitea Lordului John Manners să divorţeze de muierea lui. Carevasăzică, acolo, cu 344 de ani înainte de Tăriceanu, un ales pentru a putea divorţa avea nevoie de un act al Parlamentului. E adevărat, acum 344 de ani România nu exista Omului i se cuvine o singură soţie, tovarăş de nădejde şi prieten credincios în greaua operă de clădire a vieţii”, scrie Todi.
Comentarii
comentarii
