Un interviu inedit cu Dumitru Prunariu
Primul şi singurul român care a ajuns vreodată în spaţiul cosmic, Dumitru Prunariu, a fost prezent săptămâna trecută la aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea Observatorului Astronomic de la Timişoara. Prunariu şi-a amintit cu plăcere, pentru ZIUA de Vest, despre cele opt zile petrecute în cosmos, despre pregătirea draconică a zborului, pregătire ce a durat trei ani de zile, despre norocul şi concursul de împrejurări care l-au adus acolo pe 14 mai 1981. Prunariu a povestit şi despre răceala cu care l-a primit Ceauşescu la revenirea din spaţiu. Actualul general maior a acceptat să vorbească şi despre fenomenul OZN, lumile paralele şi extratereştri. Prunariu a intrat pentru totdeuna în istorie după cele 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute petrecute la bordul navetei Soiuz 40. A fost al 103-lea pământean care a ajuns în cosmos. Imaginile de atunci îi vor rămâne veşnic întipărite pe retină.
Cât noroc şi câtă ştiinţă a fost în selectarea dumneavoastră pentru zborul spaţial de pe 14 mai 1981?
A fost şi un concurs de împrejurări, a fost şi norocul că m-am aflat la momentul potrivit la locul potrivit. Selecţia a început în rândul inginerilor din armată, ofiţeri. Nu au reuşit să găsească decât unul, a fost Mitică Dediu, care deşi părea favorit, ulterior nu a corespuns din punct de vedere medical. Apoi aria de selecţie s-a extins la inginerii de aviaţie care aveau stagiul militar, după aceea au trecut la ingineri din întreprinderile de aviaţie şi de la institutele de cercetare. S-a format, iniţial, un grup de şapte candidaţi. Am rămas cinci, iar apoi am rămas trei, care am reuşit să trecem toate testele medicale, psihologice. Am plecat cu toţii la un centru de Cosmonautică de la Moscova, unde ni s-au făcut o serie întreagă de investigaţii ce nu se făceau în România în acea perioadă şi după s-a dat verdict. În ordinea capacităţii de a urma un program complet de pregătirte am fost eu, Dediu şi al treilea, Cristian Guran. Primii doi am efectuat pregătirea completă. Cristi Guran a rămas ca o rezervă activă în România. După trei ani, timpul în care a durat toată pregătirea, au zis: Prunariu. Şi am zburat!
Când eraţi mic, vă doreaţi să zburaţi?
Tata a avut reţineri toată viaţa să zboare cu avionul, pe când eu de când mă ştiu, de mic, doream să fiu doar în aer. Să zbor cât mai sus. Evident, nu mă gândeam pe atunci la cosmos. Era prea departe de înţelegrea mea spaţiul cosmic. Voiam însă cu orice preţ să mă fac aviator. Am dorit să merg la Facultatea de Inginerie Aerospaţială la Bucureşti, gândindu-mă doar că voi face zbor şi voi primi licenţă de zbor.
Părinţii au fost de acord?
A fost o atitudine foarte interesantă a părinţilor, mai ales a mamei mele. Când am vrut să dau la facultate şi, clar, mai apoi să zbor, mama nu a vrut în ruptul capului să audă de aşa ceva. Mi-a spus că e mult prea periculos. Mi-a spus să stau la Braşov, să fac o facultate tehnică. Am insistat însă prea mult că vreau să merg la Bucureşti, aşa că nu au mai avut, într-un final, ce să facă. Când am fost selecţionat pentru spaţiul cosmic, întâi am trecut fazele preliminare de selecţie şi abia apoi le-am spus părinţilor. Îmi amintesc şi acum. Mama s-a uitat atent la mine şi mi-a spus ceva la care nu mă aşteptam. „Mamă, dacă au nevoie de tine, mergi!”. M-a mişcat mult înţelegerea mamei asupra complexităţii şi importanţei evenimentului.
A fost un zbor neprevăzut sau ceva la care v-aţi aşteptat, poate un zbor plictisitor?
În domeniul cosmic, nimic nu este plictisitor, pentru că în permanenţă apar lucruri noi şi de multe ori lucruri neprăvăzute. În primul rând, pregătirea este multilaterală, îţi deschide multe orizonturi noi, multe înţelegeri, îţi dezvoltă multe abilităţi şi o gândire cuprinzătoare, o atitudine de acţiune permanentă. Pe lângă faptul că zborul a fost unul foarte solicitant, mi-a deschis alte orizonturi asupra lumii în care trăim. Au fost, totuşi, opt zile în spaţiu. Într-un mediu total diferit decât tot ce cunoaşte un muritor de rând.
Ce v-a impresionat cel mai mult în spaţiu?
Poate Pământul văzut de sus. Este ca şi cum ai trăi o viaţă întreagă numai în casă, vezi la televizor că există anumite lucruri, dar o dată ieşit pe stradă, vezi cu ochii tăi realitatea. Pentru prima dată, o conştientizare puternică provocată în întrega omenire a fost făcută printr-o singură fotografie transmisă de nava Apolo 8, navă ce a înconjurat luna cu echipaj uman la bord. A fotografiat Pământul ca răsărind după Lună. Fotografia Pământului văzut de după un alt corp ceresc a conştientizat întrega lume că este, totuşi, o entitate unică această planetă. Concepţia despre Pământ a început să se schimbe de atunci. De la lansare până la aterizare, totul este deosebit, este o adevărată premieră. Chiar dacă am zburat o singură dată, acest zbor a rămas întipărit în memoria şi pe retina mea pentru totdeauna. Tot ce faci în imponderbailitate, într-un mediu total diferit – într-un context uman diferit, acolo sus, nu mai există naţionalităţi, ci doar o echipă – este ceva cu totul special.
Aţi simţit măcar pentru câteva clipe că s-ar putea să nu vă mai întoarceţi niciodată pe Terra?
Gânduri de asemenea fel te trec, este indiscutabil. Ştiam statistica celor lansaţi în spaţiul cosmic, ştiam că mulţi nu s-au mai întors. O statistică făcută azi demonstrează că 4,5% dintre astonauţi au dispărut în misiune. Este, totuşi, foarte riscant. Cele mai frecvente accidente se întâmplă la decolare sau la aterizare, sunt cele mai riscante momente. Am avut, însă, încredere în tehnologia pe care am învăţat-o foarte bine, încredere în propria persoană, ştiam că pot face faţă multor situaţii critice prin pregătire, prin stăpânire şi prin calităţile mele psihologice. Acolo sus, realizezi faptul că a zbura în cosmos e un eveniment deosebit pentru orice pământean. Până în prezent, sunt doar 530 de oameni ce au zburat în spaţiul comsic, începând cu Iuri Gagarin, în 1961. Eu am avut marea şansă să fiu al 103-lea din lume.
Aţi fost primit ca un erou de Ceauşescu, la întoarcere?
Prima oară am fost primiţi de Brejnev, pentru că eram în Uniunea Sovietică, după zbor. Întregul echipaj a fost decorat cu cele mai înalte titluri. Am venit în România şi am fost primit şi de către Ceauşescu. Ştiţi, spaţiul cosmic este un domeniu cu puternice implicaţii politice şi economice. Pentru a zbura în spaţiul cosmic dintr-o ţară ca România, trebuie să ai relaţii politice foarte bune cu statul care lansează oameni în spaţiu. Spaţiul cosmic a venit pentru România ca urmare a unui acord internaţional la care eram parte. A zburat şi România, deşi relaţiile publice cu Uniunea Sovietică au fost întotdeuna tensionate. Să nu uităm de episodul Cehoslovacia 1968, apoi în 1979 Uniunea Sovietică a intrat în Afganistan şi România a protestat public. În ciuda acestui context politic total nefavorabil, am fost parte la un program cosmic. Această reţinere s-a simţit şi la Ceauşescu, când a primit echipajul care a zburat în spaţiul cosmic. Deşi eram un ofiţer român plecat într-o misiune încheiată cu succes, totuşi a existat o reţinere, o reticenţă faţă de problematica generală ce fusese coordonată prin intermediul URSS. Nu cred că Ceauşescu a avut ceva personal cu mine, ci doar cu contextul politic.
A avut Ceauşescu vreo curiozitate din spaţiul cosmic? V-a întrebat ceva? V-a cerut explicaţii?
(Râde) În niciun caz, deşi sunt multe bancuri pe această temă. Ceauşescu chiar nu m-a întrebat nimic. A fost rece şi la obiect. Decorarea, o cupă de şampanie, două-trei cuvinte de complezenţă. De atunci nu l-am mai văzut niciodată pe Ceauşescu în carne şi oase.
Aţi fost foarte bun prieten cu Doru Davidovici. Aţi scris chiar şi introducerea la cartea lui, „Lumi galactice”. Ce părere aveţi despre lumile paralele, despre farfuriile zburătoare, despre extratereştri? Aţi văzut ceva în timpul zborului ce nu v-aţi putut explica?
Am colegi aviatori în România care au văzut efectiv fenomene ce nu le putem interpreta altfel decât ca fenomen OZN. Am discutat cu ei în privat. Sunt lucruri evidente care se petrec. Din păcate, eu, personal, nu am văzut nimic de acest fel, nici în timpul zborului în cosmos, nici altă dată. Prietenului meu Davidovici i-am făcut cu plăcere cuvântul înainte la „Lumi galactice”. Cartea, foarte interesantă, prezintă fenomenul OZN sub o formă mai specială, cea de lumi paralele. Lumi ce pot trăi în acelaşi timp, spaţiu, dar în alte planuri, cu noi, aici pe Pământ. Fizica ne dezvăluie evenimente foarte intresante despre teorii legate de Univers. Şi teoria Big-Bangului este o teorie în care am adus elemente ce o verifică în anumite puncte, dar nu total. Faptul că de curând s-a descoperit materia neagră şi energia neagră ce există în univers şi umplu cea mai mare parte a Universului ne arată că Universul este un mare necunoscut.
Cât apreciaţi că vom mai aştepta până vom lua legătura cu o civilizaţie extraterestră?
Lucrurile sunt deschise, orice e posibil, din punctul de vedere al altor civilizaţii, al altor lumi ce pot exista în Univers. Sunt conştient de faptul că, deşi stăpânim multe legi ale fizicii descoperite între timp, mai sunt încă foarte multe de descoperit. Suntem într-o fază intermediară. Privesc din această prismă şi fenomenul OZN şi posibila viaţă în afara planetei noastre, poate dacă nu în sistemul nostru solar, în alte sisteme. Mi-ar fi imposibil să fac o predicţie pentru un contact direct cu o altă civilizaţie de undeva din galaxie.
