Habar nu am avea cât de putred este sistemul, în mai toate domeniile – cică organizate, din România, dacă nu ne-am atinge, din când în când, de diferitele sale forme perverse de acţiune. Sau de falsă acţiune. Se vorbeşte mult despre sănătate, educaţie, este normal să fie aşa, dar vă propun, azi, să vorbim despre sistemul de asigurări. Ce este el şi ce ştie să facă? Am pus o întrebare cu o retorică aproape naivă, voluntar, pentru că şi aici este valabilă prezenţa lui Kafka, „regele absurdului” din literatură. Vă propun o abordare, deocamdată, teoretică, pentru următorul caz. Tu, cititorule, poţi avea o maşină, luată în leasing, pentru care munceşti cam 12 ore pe zi, te străduieşti să achiţi rata, maşina este bună, te bucuri de ea, dar mai ai de plătit o sumă foarte mare pentru asigurarea casco, este o obligaţie contractuală şi ţi-o asumi, asta e! Măcar te iluzionezi cu faptul că poţi avea, Doamne fereşte, o zi nefastă, în care un accident nedorit te va obliga să orbecăi pe la porţile companiei de asigurări, care trăieşte TOCMAI pe seama unora ca tine, naivule, care plăteşti o groază de bani, dar pentru ce? Accidentul, din păcate, are loc. Şi aici începe tevatura. Poliţia face constatarea, firma de asigurări o face şi ea, dar după câteva zile, pentru că „agenţii” sunt foarte ocupaţi… ei fiind plătiţi din cuantumul de încasări, în fine, fac şi ei lista de observaţii, cea de constatări, dar…nu plătesc! De ce? Firma, cea la care este asigurarea casco, nu plăteşte! De ce? Pentru că maşina, spune firma, trebuie reparată numai şi numai la anumite companii de servisare, agreate de firma de asigurări! Agreate! Ce invenţii! Legea stipulează clar că proprietarul maşinii este cel care are libertatea de a alege firma de reparaţii, în funcţie de calitatea tehnologiei pe care o aplică reparatorul, în funcţie de originea pieselor, în funcţie de mulţi alţi parametri, pe care cetăţeanul, el singur, şi le impune. Legea este de partea consumatorului, nu de partea aranjamentelor pe bază de comisioane şi de aranjamente mioritice. Compania de asigurări îi mai spune celui care are „îndrăzneala” să-şi repare maşina la o firmă de încredere: „Plătiţi şi noi vă …plătim după aceea!” Da, da, ar fi răspunsul, dar lucrurile nu stau aşa. De cele mai multe ori, compania de asigurări apelează la artificii de interpretare a facturilor, de genul: nu recunoaşte o piesă sau un sistem, nu recunoaşte o intervenţie, nu admite anumite verificări. În fine, compania de asigurări se transformă în „mama şi tata ticăloşilor cu faţa umană”, foarte zâmbitori până la încheierea poliţei, dar foarte ticăloşi în momentul decontării nenorocirilor. Cazuri concrete? Da, dar nu azi.
