Banatul de câmpie, loc liniştit cu ogoare care au cel mai bun sol din ţară, cernoziomul, pare netulburat în veşnicia lui, dar în adâncurile lui se macină mlaştini şi vulcani care odată dădeau de lucru pământului prin munci care au modelat actuala structură a scoarţei. Despre toate, asemeni oricărei frumoase poveşti, există legende. Un astfel de loc este Dealul Şumigului de la Semlacu Mare (lângă oraşul Gătaia), care a avut perioada lui de glorie şi care acum apare ca o gâlmă de pământ ridicat, înverzit primăvara, dar spre care localnicii bătrâni privesc cu teamă, pentru că nu se ştie niciodată când „uriaşul” se poate trezi.
Cât despre activitatea vulcanilor noroioşi din Banat, prof. univ. dr. Petru Udrea, de la Facultatea de Geografie a Universităţii de Vest Timişoara, spune că aceştia nu ar fi fost activi niciodată în ultimele milenii. „Ultimii vulcani din Banat au erupt în urmă cu un milion de ani; a fost vulcanul Şumigu din Gătaia şi cei din zona Lucareţ-Şanoviţa, lângă Topolovăţ. Nu avem activitate recentă”, precizează profesorul Petru Udrea.
Dar Dealul Şumigului şi-a ţesut propriile-i legende izvorâte fie din adevăr, fie din necunoaşterea lui. În veacul al XIII-lea, pentru apărarea Banatului de năvălirile tătare, regele Bela al IV-lea al Ungariei a ridicat mai multe cetăţi, printre care şi cetatea Somlyo-Selacu Mare, care avea importanţă strategică deosebită „întrucât era ridicată pe Dealul Şumig (205 metri altitudine) şi domina astfel teritoriul din jur până la Vârşeţ”, susţin istoricii medievalişti.
În luptele sale din veacul al XV-lea, contra sultanului Murad al II-lea, Ioan Huniade pierde lupta şi este prins în cetatea Semendria de către despotul sârb George Brancovici, iar „drept preţ al răscumpărării libertăţii sale, Ioan Huniade îi cedează despotului câteva sate şi cetăţi, între acestea şi cetatea Somlyo, adică cea de pe Şumig”, susţine istoricul Ioachim Miloia.
Şi cu atâta istorie în portofoliu, cum să nu priveşti cu admiraţie şi respect această dâlmă pe care dacă urci şi te ridici în vârful picioarelor, mai vezi şi astăzi Dealurile Vârşeţului din Serbia!
Una dintre cele mai frumoase legende despre Dealul Şumigului povesteşte despre „iarba fierului” care ar creşte aici, dar care nu s-ar vedea decât în noaptea de Sânziene.
„Erau bunicii şi străbunicii noştri care povesteau că mergeau noaptea să culeagă „iarba fierului”, pentru că nu se vede ziua, ci doar noaptea. Şi trebuie să ai ochi foarte buni ca să o vezi, fiindcă ea străluceşte în bătaia lunii. Moşii noştri care au avut norocul să o culeagă măcar o dată în viaţă au rămas fascinaţi. După lăsatul întunericului, când se aşezau bine stelele pe cer, femeile îşi luau traiste curate şi porneau împreună cu bărbaţi şi feciori pe Dealul Şumigului să găsească iarba”, relatează Aurelia Constantin, strănepoată a unora dintre localnicii care culegeau iarba fierului de pe Dealul Şumigului.
Iarba fierului era tare căutată în Banat odinioară şi de lotri, pentru că spuneau că are puterea de „a topi” lacătele uşilor şi a lăzilor cu bani, dar şi de furagii care trăiau cu spaima că ar putea fi închişi. Aceştia din urmă îşi făceau o tăietură în piele, de obicei la baza degetului mare al mâinii drepte, şi băgau acolo fire de iarbă. Când ajungeau la vremuri grele, foloseau mâna drept „şperaclu” (cheie universală) şi reuşeau să deschidă toate lacătele.
