Întâlnirea cu Hristos are mai multe forme. Locurile sunt diferite, fizice, dar și spirituale. În biserică, dar nu numai. Am asistat, recent, la o slujbă minunată, într-o biserică greco-catolică, aproape de Sibiu, la Orlat. O comună săsească, cu minunate case curate, îngrijite, cu oameni pentru care duminica este așa cum ni se cere a o avea: sfântă. Plină de tineri cu voci îngerești, solemnitatea întâlnirii avea și un aer curat. Perfect curat fonic. Ca în vremea lui Moise. Fără ”artificii de comunicații”. Niciun telefon nu a sunat, nimeni nu a vorbit despre teme oarecare, nici măcar în șoaptă. Acolo era Dumnezeu. Și atât. Preotul Ioan Canciu, un mesager al lui Hristos, solemn, cult, informat, deschis, cald, cu o îmbrățișare caldă pentru fiecare, la sfârșitul slujbei, cu umor, greu de acceptat poate pentru unii ierarhi care cer ”seriozitate prin crispare”, a ținut o predică despre vremurile pe care le trăim, chiar acestea, pline de lucruri în grabă și de prea multe zgomote. Prea mult bruiaj fonic. Din predică, doresc să împărtășesc ceva ce mi-a sensibilizat percepția. Noi, oamenii, îl tragem la răspundere pe Dumnezeu, adesea, pentru nereușitele noastre: ”De ce așa?” sau ”De ce eu?”, îi vorbim, cerându-i să ne asculte. Dar noi nu ascultăm! El ne dă semne, iar noi le ignorăm. Semnalele vin, ca în Codul Morse, aproape uitat după al doilea război mondial. Codul era secret, dar a rezolvat multe situați dificile. Nu oricine ar știi, chiar în zilele noastre, să-l folosească. Iată ce a relatat preotul Ioan Canciu: ”Odată, cândva, într-o instituție, s-a organizat un concurs pentru ocuparea unui post de utilizator al codului Morse. La concurs s-au prezentat mulți candidați, ei erau într-o sală plină, așteptând la rând, pentru a da testul. La un moment dat, cineva, din spate, aleargă spre intrarea în birou în care era comisia, trece printre candidați, intră, iar cei de la rând strigă indignați: ”Hei, ce faci? Noi așteptăm și tu intri peste rând? Nu ți-e jenă?”. După scurt timp, un membru al comisiei se adresează celor din sala de așteptare, spunându-le: ”Examenul s-a încheiat, postul a fost ocupat. Colegul vostru a fost angajat.” Cum era posibil? Răspunsul era simplu: Comisia a comunicat sălii, prin Codul Morse, așa: ”Cine percepe acest semnal, să intre în sală. Postul este al celui care înțelege, primul, mesajul!” .
Gata. Masa de indivizi, cu fețe aparent cuminți și ascultătoare, era masa mediocrilor aliniați. Nici măcar nu auziseră mesajul. Nici măcar nu au ascultat.
Comunicarea începe cu ascultarea. Pe cine ascultăm? La început, de mici, părinții, apoi, educatorii, profesorii, mai apoi, ascultăm prietenii, pe cei din jur, cu problemele lor, ascultăm străinii, mai ales pe cei care ne cer ajutor, sau așa ar trebui să fie. Drama noastră, a românilor, în mod special, este că NU mai ascultăm. Majoritatea crede că știe tot, că nu are nevoie de un sfat, mai ales din partea cuiva cu mai multă experiență într-un domeniu oarecare, majoritatea ignoră inteligența, expertiza, calitatea umană. Cel mai grav este că NU ne ascultăm inima, nu dăm seama inteligenței inimii, chiar un concept reconsiderat de psihologia comunicării și de psiho-cibernetică. Nu mai avem timp pentru noi înșine, și nici pentru cei care ar vrea să ne comunice ceva, e prea mult zgomot în lume și în sufletele noastre.
Preotul Canciu, un excelent comunicator, un ales al mângâierii sufletelor, a știut să vorbească inclusiv despre războiul de lângă noi, dar altfel. Fără panica moderatorilor TV, fără grimasa perversă și artificială a ”specialiștilor”. El a spus: ”Dumnezeu ne comunică, dar noi nu ascultăm, ignorăm…”. De câte ori nu punem logica noastră ”terestră”, logica telurică, deasupra simțămintelor intime, intraductibile? Acolo este mesajul lui Dumnezeu.
Mi-aș dori, în Banat, astfel de mesageri ai lui Hristos. Avem, dar poate prea puțini… Mi-aș dori ca duminica, în catedrală, să nu mai sune telefoanele meschine ale unor ”mari credincioși” care răspund celui aflat la capătul telefonului: ”Sunt la biserică!”, ca pe o laudă, în vreme ce ceilalți, din jur, se deconectează poate de la Codul Moise cu Dumnezeu.
Atâta vreme cât mai avem astfel de comunicatori, speranța în reîntoarcerea la spiritualitate nu va ceda în fața ispitelor manipulărilor și a unei fațete perverse a tehnologiei.
E nevoie de această resursă. E viața însăși!
