Asistăm în aceste zile la o nouă dramă colectivă, una poate mult mai gravă decât cea de la finele lui octombrie (#Colectiv), pentru că acum vorbim despre nişte fiinţe total neajutorate, fără discernământ, care nu se pot ajuta sau ocroti singure, pentru că este vorba despre bebeluşi şi prunci firavi, a căror siguranţă vitală este doar în mâna familiilor, a medicilor, a educatorilor. A altora. Iar când aceşti alţii , care le sunt, de fapt, cei mai apropiaţi, îi neglijează, iese ceea ce vedem. Şi atunci, ne este mult mai uşorsă dăm vina pe un minister că nu identifică agentul ucigaş, pe un premier sau ministru că nu merge în inima focarului să mănânce şi el din focarul infestat, ca să vadă cum e; se caută ţapi ispăşitori. Guvernul are cu totul multe alte vini. Dacă un guvern de la sute de kilometri distanţă este vinovat că în nu ştiu ce comunitate apare un focar contaminat, ce responsabilitate vor fi având cei din locul cu pricina?
În primul rând, este vorba despre o insuficientă păsare din partea familiilor, nu neapărat a celor în cauză. Am văzut copii de grădiniţă cu nasul curgând pe ei, dar nu aveau o batistă sau un şerveţel, copii cu mizerie de nedescris sub unghii, sunt copii (NE-ROMI!) care au păduchi sau râie, mai ales din mediul rural. Dacă nu există o boală de la naştere, un copil face diferitele boli digestive doar din nepăsarea familiei – care ori nu găteşte şi nu păstrează mâncarea curat şi la loc rece -, fie din cauza celor de la grădiniţe sau de la cantine, care lucrează nesteril.
Tragedia pruncilor celor din ţară (pentru că sunt din mai multe zone) care au fost atinşi de boala diareică acută, de un agent necunoscut (numit mizerie) ne arată încă o dată cât de CENTRAL este poziţionat un copil pe lumea aceasta. Dacă bunul Dumnezeu nu are grijă de el …
Acum, Ministerul Sănătăţii a spus că va transmite Ministerului Educaţiei un pachet de măsuri, de noţiuni, pe care să le răspândească în şcoli. La fel ca şi în cazul reinventării şcolilor de meserii, desfiinţate pentru că aveam nevoie de cât mai mulţi intelectuali proşti, eventual şi plagiatori, reinventăm normele de igienă personală elementară.
Înainte de 89, era un excelent obicei în şcoli: la intrarea în şcoală era asistenta medicală care controla gâtul şi mâinile copiilor. Avea copilul semne de boală, nu era lăsat să intre în clasă. Iar la clasele I-IV, învăţătoarea (nu mai vorbesc de educatoare!) verificau inclusiv pacheţelul cu ujină (dejun) al micuţilor. Şi nu erau nici doctoriţe, nici asistente medicale.
Acum, deja am auzit plângeri (sau or fi doar ale presei centrale televizate?) care spun că e prea multă încărcătură pentru cadrele didactice să facă şi astfel de verificări. Nu este adevărat. Se pot uita în gât, şi dacă este roşu, trimit copilul la cabinetul medical al şcolii sau acasă. Se pot uita la unghiile celor mici, iar dacă sunt mizere, să se ia măsuri. Atenţie! Nu să fie jigniţi aşa cum ştiu unele doamne să jignească.
O problemă mare este igiena din chiar grupurile sanitare şcolare: dacă nu au hârtie igienică, săpun sau nici apă la robinet, despre ce vorbim? Ar putea apărea o nouă provocare ; să înceapă strigarea pentru colectarea de bani de la părinţi, pentru aceste obiecte sanitare.
