Poate că mulți cetățeni ai României se întreabă, așa cum mă întreb și eu din ce în ce mai frecvent, cum se explică un aparent paradox. De ce dezvăluiri cutremurătoare, făcute de adevărați profesioniști ai presei de investigație, ziariști care se ridică la cele mai înalte standarde mondiale, au doar efectul unei furtuni într-un pahar cu apă. De ce asemenea dezvăluiri nu zguduie din temelii lumea în care trăim. România. Eu am o explicație. În linii mari, este vorba despre egocentrism.
Cunosc cel puțin 20 de excepționali ziariști de investigație, cu care de altfel am și relații foarte apropiate. Comunic cu aceștia frecvent. Uneori, zilnic. Și din dialogurile pe care le am, le descopăr, rând pe rând, acel sindrom fixat în istorie prin titlul unei capodopere cinematografice. Și anume „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Acești oameni pur și simplu refuză să colaboreze unii cu alții. Fiecare în parte este atins de „excepționalism”. Niciunul nu admite – și repet constant asta în fiecare zi – că un alt coleg, și el ziarist de investigație, poate săpa adânc într-o altă direcție și îi poate completa în mod fericit informațiile oferite opiniei publice. Că investigațiile mai multor jurnaliști asupra aceluiași subiect pot lovi cu mai multă precizie ținta. Poate că singura excepție de la această regulă a egocentrismului exacerbat s-a produs – și numai parțial – zilele trecute când, unul după altul, mai mulți cunoscuți jurnaliști de investigație au devoalat fragmente ale „caracatiței Arafat”. Dar nici atunci ei de fapt nu au colaborat unii cu alții și nu au schimbat între ei informații. Au făcut-o cel mult prin intermediul meu.
De câteva ori, regretatul jurnalist Horia Alexandrescu mi-a vorbit despre un proiect niciodată dus până la capăt pe care-l avea în vedere. Însumarea unui număr oarecare de ziariști de marcă într-o operă publicistică asumată în comun. Horia Alexandrescu visa la o mare publicație de dezvăluiri. Dar presa scrisă era deja condamnată la moarte. Cel puțin în România. Ideea sa însă rezistă în timp. În definitiv, de ce nu ar putea fi realizat un asemenea proiect pe un site? Cum se face că toți acești ziariști de investigație – eu cunosc circa 20 de valoare, dar probabil vorbim de sute, dacă ne gândim la întreaga țară – nu sunt în stare să-și pună opera în comun? Vă puteți imagina cât de puternic ar fi un site de dezvăluiri pentru care să trudească crema cremei presei de investigație din România? Și privind în jur, ce vedem de fapt? Cum fiecare ziarist de investigație își irosește munca trudind pe un metru pătrat al propriului site. Să fie acesta reflexul doar al egoismului? Doar al individualismului? Sau poate al unui instinct de autoapărare? Pentru că un singur site devastator pentru vânzătorii de țară este infinit mai periculos, dar și mult mai ușor de distrus. Dacă este luat ca țintă. În schimb, diseminarea revelațiilor jurnalistice, a dezvăluirilor, în sute de site-uri, bloguri și pagini de Facebook este aproape cu neputință de contracarat. Atâta doar că acest instinct de autoconservare ne duce cumva în derizoriu. Efectul luptei noastre se diminuează. Schimbarea societății în bine devine chinuitor de lentă. Ce e de făcut?
Într-una din serile trecute, Cozmin Gușă, care prin intermediul fiului său conduce Gold FM, a convocat o reuniune, la care din păcate am fost silit să lipsesc, a unora dintre cei mai valoroși jurnaliști, cei mai mulți de investigație, care a reușit să-i strângă în jurul postului său de radio, care a devenit și o televiziune redutabilă. Nu știu ce s-a discutat acolo, în jurul unei cupe de șampanie. Dar știu că, dacă aș fi putut fi prezent, le-aș fi adresat mesajul de mai sus. Fără prea mari speranțe că va avea și urmări. Pentru că nu vorbim doar de egocentrism. Și doar de egoism. Ci și de o formă de exhibiționism practicată de marii noștri jurnaliști de investigație. Care sfârșește prin mermeleală.
