În România, fenomenul evaziunii fiscale a luat în ultimii douăzeci şi patru de ani o amploare semnificativă, fapt ce a tras în jos economia României, una dintre cele mai sărace din Uniunea Europeană.
Potrivit raportului întocmit de Consiliul Fiscal, numărul românilor care muncesc la negru depășește 2,3 milioane, ceea ce înseamnă că statul român înregistrează pierderi de 18 miliarde de euro/an din evaziunea fiscală. De asemenea, se estimează că evaziunea fiscală este undeva în jurul valorii de 16,7% din PIB pe an şi că mai puţin de jumătate din evaziunea fiscală se face din munca la negru, restul provenind din munca la gri. Munca la gri – un flagel în creştere în România, mult mai greu de depistat decât munca fără forme legale, nu poate fi nici măcar aproximat în ţara noastră, unde nu există statistici în acest sens nici pentru Timiş, nici pentru alte zone. Evaziunea totală se ridică în jurul a 30% din PIB, adică la nivelul unui buget anual al ţării, dacă se adaugă şi evaziunea din sistemul economic de tipul neplăţii TVA. Economia subterană reprezintă o pătrime din activitatea economică, iar un sfert dintre români lucrează la negru. Una dintre cauzele care îi determină pe angajatori să recurgă la practica angajarii de forţă de muncă „la gri“, în sensul că încheie cu angajaţii contracte de muncă cu salariul minim pe economie, iar restul banilor îi oferă sub formă de cash, o constituie povara fiscală reprezentată de contribuţiile sociale către stat, realizând în felul acesta profituri semnificative. Angajaţii acceptă să fie plătiţi „la gri“ din trei motive, fie că nu îşi cunosc drepturile lor, fie că nu ştiu să îşi negocieze contractul de muncă, fie că pentru cei mai mulţi contează câţi bani iau în mână „azi” şi nu „mâine”, după principiul „ce-i în mână nu-i minciună”. Pe de altă parte, inspectorii de muncă care sancţionează munca la negru nu au atribuţii de a verifica dacă o companie îşi plăteşte salariaţii la „gri“, obligaţia lor constă în a verifica dacă angajaţii au contracte individuale de muncă, iar salariile pe care le primesc sunt cel puţin egale cu nivelul salariului minim pe economie. În prezent, circa 800.000 de angajaţi sunt plătiţi la nivelul salariului minim pe economie, care este de 900 de lei brut (670 de lei net) pe luna. Potrivit raportului întocmit de Consiliul Fiscal, numărul românilor care muncesc la negru depășește 2,3 milioane, ceea ce înseamnă că statul român înregistrează pierderi de 18 miliarde de euro/an din evaziunea fiscală.
Cum putem combate munca la negru?
În primul rând este necesară o relaxare fiscală cerută de atâta amar de vreme, este nevoie de o reformă profundă a administrării taxelor şi impozitelor în România. Alte ţări au reuşit să reducă evaziunea fiscală prin diverse metode, dar acolo a existat voinţă politică.
România nu poate sau n-are interesul? Din păcate, guvernanţii din România se pare că au alte priorităţi. Iar economia română, ca de altfel şi societatea civilă este admirabilă, e sublimă, dar, vorba lui Caragiale, lipseşte cu desăvârşire.
