.jpg)
De la 1 ianuarie 2007 încoace, România ar fi avut, teoretic, de cheltuit, nouă milioane de euro în fiecare zi, inclusiv sâmbăta şi duminica. Cu toate, însă, că Uniunea Europeană a pus la dispoziţia României un buget de 30 de miliarde de euro, pentru o perioadă cuprinsă între anii 2007 şi 2013, pentru mulţi, această sumă este o sperietoare. Pare paradoxal, dar nu e, pentru că state mai avansate decât al nostru au reuşit cu mari greutăţi să cheltuiască doar o mică parte din astfel de sume, pe motiv că e necesară o cofinanţare şi, extrem de important, banii se alocă doar pe proiecte viabile. Capacitatea de absorbţie a unor astfel de sume este, în continuare, o mare provocare pentru România. Prezenţa noastră în structurile europene impune concurenţa nu doar în rândul agenţilor economici, ci şi în domeniul sistemelor şi agregatelor sociale, precum şi o responsabilitate sporită pentru politicile publice. România poate utiliza în această perioadă, dacă împărţim pe un segment temporal simplu, nouă milioane de euro în fiecare zi, inclusiv sâmbăta şi duminica! Sunt bani serioşi, care, însă, nu pică din cer, ci urmează a fi absorbiţi în baza unor proiecte sustenabile, care să îndeplinească anumite standarde. E o şansă istorică, cu care nu te întâlneşti, evident, în fiecare zi. Sunt bani cu care România îşi poate rezolva modernizarea întregii infrastructuri, resursele interne putând fi folosite în cercetare şi producţie. Statutul de membru al UE presupune o responsabilitate serioasă. Contribuim şi noi la bugetul comunitar cu câteva miliarde de euro, dar dacă nu atragem fonduri, nu vom putea fi membri autentici ai UE. Fondurile de preaderare au constituit un fel de „antrenament“ pentru autorităţile locale, un barometru despre cum s-ar derula o adevărată absorbţie de fonduri.
Imobilism cronic
Se pare, însă, că avem de-a face cu un imobilism cronic la nivelul localităţilor şi cu un nivel de automulţumire de rău augur, mai ales în contextul unui drum dificil, la începutul căruia ne aflăm acum. Pentru că prima condiţie pentru accesarea fondurilor structurale o constituie existenţa strategiilor şi programelor de dezvoltare în profil teritorial, consideră specialiştii în domeniu. Nevoile unităţilor administrative de bază vor trebui structurate în conformitate cu cele ale entităţilor administrative care le integrează. Strategiile în domeniu sunt, de obicei, bulversate de clişee şi stereotipuri, încă din faza de analiză, iar pericolul aici e reprezentat de lipsa fundamentării teoretice a fenomenelor analizate, lipsa de detaşare faţă de problemele analizate sau a perspectivei corecte, pentru că lucrurile sunt, de obicei, privite din interior. Numărul de probleme care sunt propuse spre rezolvare într-un interval de timp trebuie să fie rezonabil de mare, pentru a putea fi rezolvate. De pildă, susţine Victor Naidan, director în Consiliul Judeţean Caraş-Severin, la jumătatea perioadei de programare a Agendei de la Lisabona, care şi-a propus să ducă economia europeană pe prima poziţie mondială ca performanţă, numeroase ţinte propuse pentru a fi atinse în 2010 au fost reduse la trei direcţii principale şi câteva secundare, pentru că pericolul de a „umfla cu ţinte false o strategie e evident“. Va trebui să fim atenţi la principiul aplicat în gestionarea fondurilor europene – FIFO –, adică „primul venit, primul servit“, care-i va favoriza doar pe cei mai bine organizaţi, care vor putea să-şi realizeze cu prioritate proiectele propuse. Am putea remarca aici că primarii localităţilor au o mare responsabilitate în acest sens, pentru că banii, inclusiv cei guvernamentali, nu mai vin automat, ci ei trebuie atraşi pe proiecte, ceea ce schimbă cu totul datele problemei.
