Un centru de urgență, unic în zona de vest, nu-i lasă pe drumuri pe românii fără adăpost
Avem un apartament, o casă, o mașină. Vrem unul mai mare, o casă mai spațioasă, o mașină mai bună. E normal să tindem spre confort. Uităm, însă, deseori, sau poate nici nu ne pasă că există un con de umbră al societății, unde anumiți oameni nu mai pot tinde spre nimic. Pentru ei e capital să nu moară de frig și de foame. Să aibă, fie și pentru o scurtă perioadă, unde să-și pună capul. Să nu mai doarmă prin gări, prin parcuri, pe la subsolurile blocurilor și să nu mai ducă o luptă zilnică, disperată, pentru o coajă de pâine. În lumea aceast profund nedreaptă, semeni de-ai noștri, acum, în mileniul III, au asemenea probleme, care le pun la încercare chiar existența fizică. Victimele gerului pătrunzător din această perioadă sunt aproape exclusiv formate din oameni fără adăpost, care au pierdut o luptă inegală cu natura, cu societatea, cu indiferența oamenilor.
Nimeni n-a mai murit de frig sau de foame
În Caraș-Severin, din fericire, nimeni nu a murit de frig sau de foame. Gara din Caransebeș, odinioară rai al oamenilor fără adăpost, s-a golit. La fel, alte zone de tradiție pentru aria de confluență care e municipiul de pe Timiș și Sebeș. Există și o explicație. La Caransebeș funcționează, sub oblăduirea consiliului județean, un centru unic în zona de vest: Centrul de Urgență pentru Persoanele fără Adăpost. Nu e vorba de un singur adăpost de noapte, ci o instituție care oferă regim de pensiune și unde oamenii străzii pot rămâne până la șase luni. Dacă ai curiozitatea – ușor masochistă, în concepțiile superficiale care ne guvernează viața acestor ani – să vizitezi acest centru, poți lua contact cu o altfel de lume. Cu totul diferită de ceea ce știm noi. Locul unor destine eșuate, care, însă, au parte măcar de un dram de speranță. Noi, gazetarii, am făcut acest lucru, marți, 7 februarie. Gazde ne-au fost Elena Amzoi, directorul adjunct al Direcției Juridice a Consiliului Județean Caraş-Severin,, persoană implicată în fenomenul social, pentru că a condus mai mulți ani Direcția de Monitorizare a Serviciilor Sociale a consiliului județean, și un inimos șef al centrului: Ștefan Cocoroiu. Ne-am amestecat cu oamenii fără adăpost (acum, însă cu un acoperiș, fie și temporar, deasupra capului). Oameni de diferite vârste, cu poveștile lor triste, cu destinele lor dramatice. Ne-au primit cu căldură – ei care abia mai mențin flăcăruia acestui sentiment în inimile lor înghețate de viața grea pe care au dus-o – , ne-au povestit ce am vrut să aflăm. Nu au nimic de ascuns, sunt oameni pe care existența i-a încercat până dincolo de marginile suportabilității. Nu au cum să mai fie meschini, prefăcuți, vanitoși sau orgolioși. Ionel Tenteș are 59 de ani. S-a despărțit de soție, soarta i-a fost potrivnică. Un lanț de evenimente nefavorabile l-a aruncat pe străzi. La această vârstă, nu-l mai angajează nimeni, susține el. Dar, deocamdată, își trage sufletul. Și-a făcut prieteni la adăpost. Mihai Dumitru, de 75 de ani, a venit singur la centru, nu a fost adus de autorități. Nu a mai avut unde locui, pur și simplu. Îi place aici, primește zilnic mâncare caldă. Apropo, marți, la Centrul de Urgență, la prânz, se mânca ciorbă de pui și tocăniță cu chiftele. Mirosea îmbietor dinspre bucătărie. Ionel Bolocan e un tânăr de 36 de ani. E născut în București. ”Părinții mei au murit, povestește Ionel. Am stat cu ei când eram mic, dar apoi s-au despărțit, eu am ajuns pe la niște rude. Nu mi-am mai văzut tatăl, nici măcar la înmormântarea lui nu mi-au spus să mă duc. Oricum, nu-l cunoșteam și nu m-a ajutat nimeni să-l cunosc. Aici e bine. Eu am probleme cu inima și nu pot lucra greu. Mai primim ajutoare. Ieșim în oraș doar cu bilet de voie, să știți”. Valeriu Șerban are 63 de ani și e de loc de lângă Buziaș. Are un picior tăiat de tren, de deasupra genunchiului, într-un accident petrecut acum 11 ani. Ar trebui să beneficieze de pensie, dar cum să umble să-și facă actele? E nou-venit la centru, abia de vreo trei-patru zile. Nu are pe nimeni acum, dar odinioară a lucrat ca ajutor de maistru în Timișoara și avea o viață normală. Printre oamenii străzii, o figură aparte. Un bărbat de 82 de ani, îngrijit, care susține că e inginer. Legendele locale spun că a avea o pensie de 3.800 de lei. Dosarul său e însă în lucru, pentru că a venit aici de câteva zile. Poveștile se înșiră, aproape la nesfârșit. Fiecare are lumea sa, cuibărită undeva în suflet, un ghem de amintiri care îi țin de cald în zilele și nopțile lungi de singurătate și neputință. Sus, la etaj, sunt femei. De diferite vârste și ele, ajunse aici în urma unui concurs tragic de împrejurări ale vieții lor injuste.
O cultură a solidarităţii
Centrul, unic în partea de vest a țării, așa cum spuneam la început, are o capacitate maximă de 80 de persoane. De la înființarea sa, în 2009, au trecut pe aici 600 de oameni fără adăpost. Acum sunt aici 65. ”Îi adăpostim, îi îngrijim, după ce le facem un dosar la fiecare, ne spune Ștefan Cocoroiu, șeful centrului. Încercăm să îi relaționăm cu instituțiile care i-ar putea sprijini mai departe. Îi scoatem , în primul rând, din starea de criză. Avem, de fapt, două module: unul de adăpost pe termnen scurt și celălalt, de tip pensiune, în care îi putem ține până la șase luni. Cei din afara județului pot sta maxim zece zile. Avem aici din București, Iași, Bacău, Mehedinți”. ”Centrul a fost amenajat de către consiliul județean, prin intermediul Ministerului Muncii, ne spune Elena Amzoi. Terenul pe care funcționăm a fost oferit de Episcopia Caransebeșului. Eu cred că, în trei ani de când există, și-a atins scopul. A îngrijit peste 600 de persoane, evitând astfel să avem și aici destine tragice, ca în alte zone ale țării. E un centru integrat, care oferă servicii destul de complexe, nu un simplu adăpost. Chiar dacă nu putem face noi reinserția socială, efectiv, îi îndreptăm spre refacerea vieții lor. Mie îmi place foarte mult să mă ocup de această activitate, cred că partea socială face parte din ființa mea. Centrul are șapte dormitoare, un izolator cu grup sanitar propriu, cinci grupuri sanitare, cabinet medical, sală de activități, bucătărie, spălătorie, vestiare, birouri, birotica necesară. Avem, de asemenea, două aparate de filtrare a apei. Încercăm să dezvoltăm o cultură a solidarității, a donației și eu vreau să lucrez aici și cu voluntari, în viitor”. Oamenii se agață cu speranță de acest loc, chiar dacă temporar. Am simțit asta în vocile lor, în întreaga lor atitudine. Mai mult, vor să lase urme ale trecerii lor pe aici. Unii pictează, iar femeile fac mărțișoare. Actul artistic e primul semn că ceva, acolo, în sufletul lor, s-a liniștit, s-a așezat. E inegalabila speranță…
