Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,
în sărbătoarea Naşterii Domnului, Biserica readuce în actualitate o veche profeţie din trecut, atunci când celebrează Liturghia solemnă din ziua de Crăciun, rugându-se împreună cu profetul Isaia: „Un Prunc ni s-a născut nouă, un fiu ne-a fost dăruit“ (cf. Is 9, 5).
Cine poate descrie sau chiar înţelege bucuria care o aduce unei familii naşterea unui copil? Întreaga familie, toate rudele iau parte la această bucurie şi se află într-o stare de animaţie şi beatitudine, sunt bucuroşi, dar în acelaşi timp îşi fac griji, dorindu-şi ca mama şi copilul să se simtă bine şi să fie sănătoşi, toate, însăşi întreaga lume părând că se învârt în jurul celor doi.
În acelaşi timp, în vechea profeţie ni se spune într-un mod cu totul ales: fiecare viaţă care îşi face intrarea în această lume, este ceva preţios, viaţa este un dar al lui Dumnezeu, iar nimeni nu are dreptul să şi-l ia singur; viaţa avem dreptul doar să o acceptăm şi să ne lăsăm dăruiţi cu ea. În psalm ni se spune: „Copii sunt darul Domnului, rodul trupului este darul Său“ (Ps 127, 3). Crăciunul, Naşterea Domnului este de aceea cu adevărat sărbătoarea familiei, sărbătoarea Sfintei Familii, o sărbătoare pe care, la rândul ei, o vom marca în aceste zile printr-o zi proprie şi specială.
Dar iată că vechea profeţie ne spune mai mult: Pruncul care urmează să se nască şi despre care profetul ne vesteşte, având darul profeţiei, încă dinaintea timpului, este mai mult decât oricare altul dintre mulţii copii, care văd lumina zilei, deoarece „pe umerii săi apasă povara domniei“ (Is 9, 5), iar numele său este Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi (Is 7, 14). Numele unui om reprezintă adesea un program de viaţă, iar în acest caz, cu atât mai mult: în acest prunc, care ne este vestit acum, ni se dezvăluie şi ni se arată însuşi Dunmezeu. Cine vede acest mic copil şi îl recunoaşte, acela îl recunoaşte pe Dumnezeu în însăşi fiinţa sa, ca un Dumnezeu care este cu noi şi care este pentru noi.
Acest prunc va spune mai târziu despre sine: cine m-a văzut, L-a văzut pe Tatăl (Ioan 14, 9). În baza acestei afirmaţii, Biserica mărturiseşte, cu dreptate, deja de la primul conciliu ecumenic: Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl.
Cu adevărat, pe umerii săi apasă adevărata domnie, aceea care singura este în stare să producă schimbarea în prezenţa noastră pământească şi în existenţa noastră umană. În Isus Cristos, Mântuitorul care ni s-a născut la Betlehem, acela pe care profeţii ni l-au profeţit şi vestit încă din vechime, în El Dumnezeu şi-a întors faţa spre noi şi a coborât între noi: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât ni l-a dăruit pe unicul său Fiu, pentru ca fiecare care crede în el să nu se piardă, dar să aibe viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Dumnezeu este fidel în promisiunile sale şi se ţine de promisiunile sale.
Un vechi proverb spune: câtă vreme se mai naşte un om în această lume, înseamnă că Dumnezeu încă nu a părăsit lumea. Fie ca acest semn şi steaua cea nouă a lui Iacob (4 Mos 24, 17) să ne lumineze în noaptea sfântă a Naşterii Domnului şi să ne conducă în aceste zile ale Crăciunului, precum şi pe întregul drum al vieţii noastre.
Timişoara, în sărbătoarea Naşterii Domnului 2011
+ Martin
Episcop de Timişoara
