Corvus trebuie să primească toate respecte noastre, de vreme ce a reuşit să transforme capitala Banatului în propriu-i domiciliu, unde, este adevărat, se simte foarte bine.
Nu ne permitem să-i spunem pe numele adevărat, popular, CIOARĂ, pentru că poate o jignim şi ne dau în judecată protectorii nobilei croncănitoare. Cioara, sau stăncuţa, a devenit filomela protejată de toate autorităţile, de la garda de mediu, poliţie locală şi primărie, până la preoţimea catedralei şi iubitori de animale din Muzeul Banatului. Cioara a devenit în Timişoara precum o rara avis ce nu s-a mai văzut. Ea trebuie ocrotită, are nevoie de sediu ultracentral, de hrană multă şi proaspătă, cât mai ecologică dacă se poate, pentru care-i stau la dispoziţie toate hectarele judeţului pe care le-au semănat cu greu ţăranii. Stăncuţa este privilegiată; ea nu plăteşte chirie pe cuib sau taxe pentru salubritate. Are servitori şi sponsori.
Cioara are nevoie de un mediu prielnic, nu suportă otrăvurile, ci doar propriu-i miros din … 5 litere, care trimite rezidenţii din zonă şi trecătorii cu anumite afecţiuni, direct la spital. Cioara este sensibilă şi nu trebuie deranjată, ea nu suportă zgomotele. Când aude o împuşcătură, se mută trei zile de la domiciliu, dar fidelă din fire, revine de fiecare dată cu forţe proaspete şi cu experienţe puternic întipărite în memoria-i de elefant. Vânătorii nici nu au voie să o ia în vizor oriunde şi oricând, ci doar atunci când cuibul este gol, ca să n-o streseze.
Poate că pentru a fi şi mai protejate şi scutite de oboseală, ca să se poată înmulţi liniştite, mai cu spor, vor avea nevoie de transporturi cu avionul din copan până în lan şi retur sau să li se aducă hrana „la pat”.
Acum, este vremea colindelor. Le plac; vin mai devreme acasă şi adorm în tihnă ascultându-l pe Hruşcă. S-au obişnuit cu el şi-l tolerează iarna.
Cred că ar trebui ca distinsa cioară să fie inclusă pe lista obiectivelor unei adevărate capitale culturale europene. Cum să treacă nevăzută? Nici n-ar putea. Cine o ignoră prea tare, se poate trezi cu un cadou-surpriză pe cap, pe haine sau chiar în cornetul cu îngheţată. Ea este perfectă şi nu ratează niciodată ţinta.
Aprecieri ale specialiştilor despre stăncuţe. Biolog Andrei Kiss, cercetător ştiinţific şi coordonator al Secţiei de Ştiinţe ale Naturii de la Muzeul de Istorie a Banatului Timişoara, spune dintotdeauna că cele circa 15.000 de exemplare de ciori stăncuţe şi de semănătură nu ar rămâne în oraş nici vara, dacă nu ar găsi hrană.
„Ciorile preferă Timişoara pentru că, spre exemplu, la Szeged, în Ungaria, ar muri de foame. La noi, au la îndemână groapa de gunoi de lângă Timişoara, morile şi silozurile din zonă”, spunea Andrei Kiss.
Numai că groapa de gunoi de lângă Timişoara nu mai există, dar stăncuţa a flagelat oraşul, terorizând tot mai mult populaţia umană, plătitoare de taxe şi impozite.
Şi astfel, cu umilinţă, plecăm capul nostru până în teluricul urban, în faţa noului brand al oraşului: stăncuţa. Până când?
