Imaginea polițistului român este, adesea, manipulată de filme de un penibil universal, cum ar fi ”Las Fierbinți”, de multe altele, incluzând aici scenetele din ”Chestiunea zilei” (pentru cine și le mai amintește). În plus, numărul mare de reportaje în care ridiculizarea polițistului (uneori, pe bună dreptate, alteori, cu extinderea figurilor de stil) este subiectul principal și duce la pierderea încrederii pe care cetățeanul o are sau ar trebui să o aibă în poliție, ca instituție.
Există un număr impresionant de polițiști, aș spune, din toate generațiile, tineri sau mai multă experiență, sunt devotați total profesiei. Cred în ceea ce fac și susținerea cetățeanului onest este reală. Ce poate însă să i se întâmple unui polițist, chiar atunci când, fără nicio intenție de a scoate legitimația, este atacat verbal sau comportamental (nu neapărat agresat fizic, dar și asta se întâmplă!), iar intenția sa de apărare, absolut legală, se traduce prin ”abuz”? Ce face un polițist atunci când, în exercițiul profesiei fiind, este provocat la un duel artificial, iar cetățeanul, de data asta incorect fiind, dar beneficiind de arta apărării, devine din agresor victimă, iar polițistul, din apărătorul legii acuzat!
Povestea adevărată începe așa: Z, polițist în Poliția Rutieră, pleacă din casa sa, dintr-un cartier al Timișoarei, către sediul Poliției Timiș. Poartă uniformă, conduce mașina personală, desigur, Poliția Română nu ar avea atâtea resurse încât să permită fiecărui angajat să meargă spre serviciu, pe banii instituției… Drumul spre locul de muncă este, conform statului, timp profesional. Din spate, o altă mașină, condusă de un șofer care nu respecta legile și normele circulației rutiere, nu păstrează distanță optimă prevenției (din legea circulației), riscând să-l lovească, din spate, pe Z. Z folosește semnalul luminos, cerând, așa cum știu șoferii că se face, păstrarea distanței. Cel din spate nu reacționează! Într-un moment prielnic, îl depășește pe polițistul Z. Foarte bine. Doar că, după ce trece în fața sa, șoferul ”jucăuș” frânează ostentativ și provocator, punându-l pe Z în dificultate. Z cere, cu semnale luminoase, din nou, atenție la conducere! Nuuuuu! Provocarea continuă! Atunci, Z depășește și oprește, regulamentar, mașina condusă de ”provocator”. Se legitimează, cere actele, purcede la ceea ce legea îl obligă să facă, amendează și atenționează. Incidentul pare închis și polițistul speră ca șoferul să ia aminte (asta, dacă ar fi avut minte!).
Numai că povestea continuă… Șoferul agresiv, renumit deja prin faptul că este procesoman, deschide proces împotriva polițistului, cu următoarele argumente: Z nu era în mașina poliției. Șoferul măscărici nu a realizat că este la distanță prea mică, nu și-a dat seama (nu-i așa?), nu a conștientizat că a frânat prea mult, după ce a depășit, nu a dorit, Doamne, ferește, să provoace un accident, apoi, o retorică infantilă: ”de ce timpul de deplasare spre poliție este… profesional?”
Frecvent, în fața unui judecător, zeci de cazuri sunt constituite din reacțiile manipulatoare ale unora care nu au nici un gând să fie drepți. Au gânduri de ”joacă”, mai ales cu oamenii legii…
Ce se pierde? Timp. Energie. Bani. Răbdare. Încredere.
Cine câștigă?
Z este un polițist impecabil, aproape în alertă perpetuă, pe străzile unei Timișoara aglomerată, nerespectată de nebunii din trafic, dar pierde timp pe coridoarele justiției locale, pentru unul sau mai multe cazuri absurde.
Cazul său nu este unic.
