Economiile de piaţă se bazează pe informaţie. Atunci când preţurile din piaţă nu reuşesc să reflecte toată informaţia relevantă, luarea de decizii la nivelul producătorilor şi al consumatorilor se distorsionează, atrăgând după sine, uneori, consecinţe dintre cele mai grave.
Economiştii văd în schimbările climatice o eşuare în a incopora în sistemul de preţ informaţia relevantă despre impactul de mediu produs de activitatea noastră economică. Prin urmare, din punctul lor de vedere, degradarea activelor de mediu, cum ar fi aerul sau apa, este rezultatul incapacităţii societăţii de a pune preţul corect pe consumul lor. Aceasta este perspectiva din care se analizează problematica activelor de mediu în raportul elaborat de Economist Intelligence Unit pentru Ernst & Young – Can the market economy function without environmental transparency? – dezvoltat pe baza discuţiilor de la ultimul Global Sustainability Summit din Madrid. Această teorie are o bază foarte solidă. Când piaţa funcţionează corect, se presupune că forţele cererii şi ofertei interacţionează prin intermediul sistemului de preţ pentru a produce o alocare eficientă a resurselor. Acest sistem funcţionează bine când preţurile de piaţă reflectă toate informaţiile relevante, însă apar probleme atunci când preţurile nu reuşesc să înglobeze toate resursele folosite în producţie sau consum. Când se întâmplă aşa, pot să apară disfuncţionalităţi specifice cunoscute sub numele de externalităţi, care reflectă faptul că un anume impact îşi are cauza în afara sistemului de preţ (este extern acestuia). Externalităţile sunt adeseori întâlnite în cazul consumului de active de mediu, rezultatul fiind că acest tip de resurse sunt exploatate la un nivel cu mult peste ceea ce îşi doreşte societatea. Preţul alimentelor, de exemplu, se poate să nu reflecte consumul de apă sau impactul pe ecosistem sau sol provocate de procesul de producţie, ceea ce înseamnă că aceste resurse de mediu sunt, adesea, supra-exploatate.
Pentru a gestiona aceste probleme, operatorii economici, consumatorii şi entităţile de reglementare guvernamentale au nevoie să obţină mai multe informaţii despre impactul de mediu al activităţilor economice şi să integreze aceste informaţii în sistemul de preţ. Primul pas ar fi înţelegerea mai clară a impactului de mediu al diferitelor tipuri de activităţi economice, fie că e vorba de producerea de electricitate, de conducerea unei maşini sau de cumpărarea unui produs vestimentar. Printr-o mai bună informare în privinţa impactului de mediu, cei care participă în procesul de piaţă pot să ia decizii mai bine informate despre cheltuielile pe care le fac şi, dacă decid să le facă, să cheltuiască într-un mod mai sustenabil în privinţa mediului.
O a doua etapă ar consta în integrarea informaţiei despre impactul de mediu într-un cadru care să prevadă oferirea de stimulente care să reducă activităţile ce dăunează mediului. Un astfel de cadru de stimulente poate lua forma unor preţuri puse pe poluare sub forma unor taxe sau prin alocarea unor certificate / cote, care să poată fi comercializate în anumite pieţe la un preţ stabilit. Există deja câteva exemple de succes ale acestui mod de abordare. În 2005, de exemplu, a fost creat The European Union’s Emissions Trading System – EU ETS (Sistemul de Comerţ al Emisiilor din Uniunea Europeană) cu menirea de a controla şi de a reduce emisiile companiilor industriale şi ale celor producătoare de energie din UE. “Pieţele naţionale independente trebuie să fie fungibile. Aceasta înseamnă că certificatele de carbon dezvoltate în SUA sau Brazilia trebuie să aibă o valoare similară, astfel încât cei care operează pe pieţele internaţionale să ştie exact ce anume cumpără sau vând şi să poată avea încredere în sistem”, spune Flavio Rufino Gazani, un avocat specializat în piaţa certificatelor de carbon, citat în raport.
Un aspect esenţial al acestei soluţii de comercializare este colectarea şi asigurarea accesului comun la tot mai multe informaţii privind costurile şi beneficiile diferitelor tipuri de activităţi din perspectiva comercializării certificatelor de carbon, această formulă putându-se aplica şi în cazul dezbaterii mai ample privind schimbările climatice. Problema este că adunarea tuturor datelor necesare şi dezvoltarea unui sistem de preţ care să le poată incorpora reprezintă o provocare extrem de complexă a cărei rezolvare va necesita ani întregi. În plus, colectarea tuturor acestor informaţii se dovedeşte foarte dificilă în practică. Mediul academic caută să definească metode de evaluare a impactului economic, iar mediul de business a început să acorde mai multă atenţie raportării pe partea de mediu, însă realitatea este că înţelegerea privind măsurarea şi evaluarea impactului de mediu este încă foarte limitată. Ce le rămâne de făcut operatorilor economici între timp? Mai are vreun rost să raporteze în privinţa impactului de mediu în condiţiile în care există atât de puţin consens despre cum trebuie colectate informaţiile sau despre ce trebuie făcut după ce acestea au fost înregistrate? Unul dintre cele mai obişnuite argumente invocate în sprijinul „raportării de sustenabilitate” este câştigul de reputaţie pe care îl pot obţine companiile care sunt transparente în privinţa impactului lor de mediu şi pot dovedi că sunt verzi. Validitatea acestui argument se poate susţine până la un punct, însă nu se poate trece cu vederea că valoarea lui poate varia semnificativ de la o industrie la alta. Chiar şi în cadrul unor sectoare unde efectele sale sunt relativ importante (în industriile cu expunere directă la client, cum ar fi retailul, de exemplu), dovedirea clară că o mai mare transparenţă ar duce la o creştere a reputaţiei rămâne încă sub semnul întrebării.
Ar fi, totuşi, de remarcat, că segmentul de business caută să valorifice tot mai mult evaluările activităţilor economice, sociale şi de mediu. Odată cu intensificarea notorietăţii acestor realităţi din piaţă, creşte şi interesul companiilor faţă de ideea unui reporting integrat. Paul Druckman, Chief Executive la International Integrated Reporting Committee (IIRC), explică acest concept: “Pentru a crea valoare sustenabilă, companiile trebuie să încerce şi să obţină o imagine mai amănunţită despre punctele lor tari şi slabe. Raportarea financiară în sine nu poate oferi mai mult decât anumite părţi din această imagine. Companiile trebuie să depăşească faza simplei raportări financiare, astfel încât să poată cuprinde în evaluări toată gama de măsuri care creează valoare sustenabilă pentru organizaţiile lor. Doar aşa vor reuşi să înţeleagă şi să fie transparente în privinţa unor aspecte precum capitalul natural, uman, social şi intelectual”. Dincolo de beneficiile comerciale directe, companiile pot să aibă în vedere şi extinderea responsabilităţii sociale pe care o au pentru a-şi îmbunătăţi raportarea. Colectarea şi raportarea informaţiilor despre impactul de mediu va contribui la dezvoltarea unui set de informaţii care vor putea fi folosite de comunităţile academice şi de factorii de decizie guvernamentali pentru a completa multe goluri despre impactul de mediu şi modul adecvat de gestionare al acestuia.
Comentarii
comentarii
