Confundată cel mai adesea cu regionalismul şi văzută de unii ca o ameninţare la adresa constituţionalei unităţi teritoriale, regionalizarea a devenit, mai mult ca oricând, un subiect de actualitate. Chiar dacă reacţiile pe care le stârneşte diferă de la o regiune a ţării la alta, regionalizatea aducătoare de descentralizare seamănă deja cu elefantul din sufragerie, fiind imposibil de ignorat.
În unele regiuni, politicienii au „mirosit” că proclamarea unei independenţe mai mari faţă de Bucureşti este o pâine de mâncat în campania electorală.
În această situaţie este şi Banatul, cu făloşii lui locuitori, mereu conştienţi că trimit la „centru” o căruţă de bani, iar „centrul” le dă înapoi doar mărunţiş. Sau, cel puţin, aşa umblă vorba, mai ales printre timişorenii care mănâncă macroeconomie la micul dejul şi cred cu tărie că din munca lor trăiesc şi trândavii conaţionali din alte regiuni.
Tema regionalizării în România are un istoric recent, strâns legat de relaţiile cu Uniunea Europeană. Chiar dacă UE nu impune regionalizarea, prin mecanismele specifice încurajează şi susţine acest proces. În anul 1997, Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti şi Guvernul României au publicat „Carta verde – Politica de dezvoltare regională în România”. În 1998, s-a adoptat Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România. S-au format cele opt regiuni de dezvoltare, corespondente cu diviziunile NUTS-II din Uniunea Europeană, pentru a se putea absorbi fondurile pentru dezvoltare regională.
Subiectul regionalizării a avut parte de foarte puţină atenţie în perioada imediat următoare. Începând cu anul 2001, o serie de acte normative modifică arhitectura legii şi spiritul ei. Consiliul Naţional de Dezvoltare este scos de sub autoritatea prim-ministrului, lăsând să se vadă lipsa de interes a Guvernului Năstase. Regionalizarea era văzută în continuare ca o ameninţare, fiind confundată mai ales cu dorinţa de autonomie a unor grupuri etnice. La scurt timp, însă, în ciuda opoziţiei lui Ion Iliescu şi a ideii ministrului administraţiei, conform căreia „termenul de regiune deranjează”, regionalizarea începe să fie exploatată în scop electoral de guvernul PSD.
Timişoreanul Viorel Coifan – printre primii parlamentari care au susţinut regionalizarea
Timişul avea politicieni care susţineau o regionalizare transparentă încă înainte ca subiectul să fie unul aducător de voturi. În perioada 2000-2004, Viorel Coifan, fost preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, era deputat în Parlamentul României. Fiind, în perioada 1999-2000, preşedintele Comisiei Instituţionale din Camera Puterilor Regionale din cadrul Congresului Puterilor Regionale şi Locale din Europa, Coifan a rămas preocupat de regionalizare. Precupare pe care şi-a manifestat-o în cadrul PNL şi în Camera Deputaţilor. În 2002, Viorel Coifan redacta un document intitulat Principii de organizare şi functionare a unei regiuni din România. Documentul, bazat pe discuţiile miniştrilor din ţările UE însărcinaţi cu administraţia regională, prezenta un posibil mod de organizare şi funcţionare a unei regiuni. Tot în 2002, Viorel Coifan şi Ion Otiman Păun redactau un document de poziţie al PNL faţă de problema descentralizării administrative prin dezvoltarea regională a României.
A urmat, în 2003, o declaraţie politică în care Coifan ataca modul oportunist şi detransparent de abordare a regionalizării în Guvernul Năstase. „În loc să discute serios şi responsabil un subiect delicat, dar actual, guvernul refuză dialogul cu partidele de opoziţie şi cu societatea civilă, făcându-ne să asistăm la un joc de declaraţii fără acoperire, care va fi sancţionat în 2004, atunci când alegătorul îşi va exprima opţiunea”, spunea Coifan. Convingerile deputatului de Timiş s-au adeverit, însă, în anii care au urmat, regionalizarea a continuat să fie abordată în aceeaşi manieră, totul culminând cu tentativa guvernelor PDL de a desfiinţa judeţele şi de a crea regiuni, fără o dezbatere publică prealabilă.
Regionalizarea – între utopie şi necesitate
Dincolo de promisiunile electorale cu privire la regionalizare şi descentralizare, tema împărţirii reale a României în regiuni cu statut juridic trebuie abordată public, transparent şi profesionist, de ea depinzând alocarea fondurilor europene în perioada 2014-2020. Problema înfiinţării unor regiuni care să nu existe doar pe hârtie ridică, însă, multe probleme de ordin tehnic, legal şi chiar moral. O regionalizare însoţită de o descentralizare pe măsură ar trebui să modifice semnificativ structura administrativă, altfel riscând să crească doar birocraţia deja mult prea stufoasă. Exemple în alte state europene există, însă preluarea lor ar fi un proces de lungă durată, cu impact asupra cutumelor şi mentalităţilor autohtone, caracterizate de un exacerbat spirit de autoconservare. E uşor ca politician să afirmi că „banii timişenilor ar trebui să rămână în Timişoara”. Mai greu e să explici şi cum ai de gând să-ţi pui în practică ideea şi unde mai laşi loc de o minimă solidaritate naţională.
Regionalizarea României prezintă, aşadar, mize şi oportunităţi reale pentru fiecare dintre noi, dar şi provocări pe măsură. Academia de Advocacy din Timişoara consideră necesară şi oportună declanşarea unui proces real, consecvent şi gradual de largă consultare publică pe tema regionalizării României, iniţiind un prim pas în acest sens, prin punerea în discuţie, într-un format riguros, bazat pe argumente, a nevoii de regionalizare. În data de 23 noiembrie 2012, începând cu ora 12.00, în Sala Multifunţională a Consiliului Judeţean Timiş va fi organizată o audiere primă publică pe tema regionalizării, unde experţi şi personalităţi din regiune îşi vor expune ideile şi propunerile pe marginea subiectului.
