.jpg)
Când am vizitat Israelul, şi asta era, pentru prima dată, acum patru ani, la întoarcerea acasă am trăit emoţii unice. Era prima dată când, după ce văzusem o ţară, pe care dorisem de atâta vreme să o vizitez, aveam să simt imaginile acelei experienţe ca pe ceva irepetabil. Una dintre cele mai interesante trăiri a fost cea dată de starea de război. Da, ştiu, am scris deja despre asta şi mai mulţi prieteni, unii chiar evrei, mi-au mărturisit că au lăcrimat citind. Despre ce îmi amintesc? Despre tinerii superbi, care păzeau şcoli, teatre, muzee, cu armele la piept, chiar dacă zâmbeau. Despre seninătatea tragică a celor care, la vârsta la care alţii ar fi căutat petreceri uşoare sau companii delicioase, îşi apărau ţara. O făceau fără să ceară nimic în schimb. Evreii trăiesc starea de război într-o emoţie perpetuă a unei prietenii care nu se decontează cu nimeni. Nici cu guvernul, nici cu alte instituţii. Numai cu conştiinţa. Este o ţară unică. Aş spune că nu prea avem ceva de comparat cu noi, dar, totuşi, am s-o fac. Cum? Prin comparaţia dezavantajoasă. Asum riscul acestei sincerităţi. Noi, în România, avem pace, nu război Cu toate acestea, ne războim mereu unii cu ceilalţi. Ne duşmănim, ne vânăm, ne facem rău. Vorbim despre răul programatic care dăunează indivizilor, dar şi comunităţilor. Totul este rău, de la poluare, la guvernare (ca să fiu poet, ca tot românul), de la datoria de ţară, la cea între prieteni, de la gropile din şosele, la găurile din bugete. Ceea ce se vede cel mai bine, mai ales în ultima vreme (de parcă mai trebuia), este starea de război din partide. De la „gruparea independenţilor”, la războaiele interne ale partidelor. Ultimul, cel care părea, de altfel, că ar fi avut şansa de scăpa, este PNL. Dar nu a scăpat. A trecut şi trece încă prin mici cutremure. Oricum, nota de comunicare internă este elegantă, chiar şi atunci când grimasele feţelor dezamăgite se remarcă într-o manieră sinceră. Dacă prima „rundă” la nivel naţional a trecut cu redobândirea poziţiei de vârf de către Crin Antonescu, acum se pregătesc rundele la nivelurile judeţene. Cred că bătălia este falsă, pentru că au loc confuzii sistematice între liderii formali şi cei care construiesc un alt culoar de ascensiune. Este vorba despre confuzia între nume şi renume. Între cei chemaţi şi cei aleşi. Tâlcul vorbei este pentru cei înţelepţi, cum am fost învăţaţi să ştim. De ce trebuie să fie atâta război? Cui foloseşte? Poate celor care stau la pândă şi se bucură de orice dezbinare, de orice furt, de orice şiretlic. PNL, ca bastion al dreptei sobre din România are o şansă, prin seriozitate şi decenţă. Dacă ( şi) asta piere, „ochiul Moscovei” poate fi liniştit. Avem război în vreme de pace. Şi din război, toată lumea are de pierdut
