La 11 noiembrie 1995 murea, la Bucureşti, Corneliu Coposu, liderul PNŢCD. Zilele de după dispariţia lui au fost, poate, cele mai emoţionante momente trăite de români după Revoluţie. Zeci de mii de oameni au trecut pe la căpătâiul „Seniorului“ şi au spus „Iartă-ne!“. Azi, când România e atinsă din nou de emoţia regăsirii în stradă, ne amintim de moştenirea pe care ne-a lăsat-o Coposu: gândul că politica şi moralitatea sunt uneori compatibile.
Marţi, 31 octombrie 1995 – o dimineaţă ceţoasă. Corneliu Coposu are 81 de ani, un plămân şi jumătate, un cancer pulmonar în metastaze şi-un pachet de ţigări neînceput în buzunar. Simte că nu mai poate respira. Alarmate, surorile lui cheamă salvarea. Vine o Dacie Break în faţa casei lor, pe strada Mămulari, din Bucureşti. Îl urcă pe targă şi pleacă cu el la clinica de pneumologie din dealul Filaret. Corneliu Coposu intră în comă. La Filaret se ridică din umeri: nu există tehnică medicală pentru a fi ventilat artificial. Ambulanţa pleacă spre Spitalul Universitar. Îl scot din portbagajul Daciei Break şi îl urcă la etajul doi, la terapie intensivă. 14 medici, în frunte cu directorul Universitarului, Sorin Oprescu, dau roată patului în care se află intubat liderul ţărănist. Sunt îngrijoraţi. A doua zi, gazetele publică pe prima pagină: „Să ne aşteptăm la ce e mai rău!”
……
România şi-a mutat graniţele în sufletul său generos“ Pe 6 noiembrie 1995 a nins. Pe 9 noiembrie Corneliu Coposu dădea semne de revigorare. Însă la terapie intensivă nu e nimic sigur. Pe 10 noiembrie s-a prăbuşit complet. În ultimele 24 de ore din viaţa sa a fost mai mult mort decât viu. Pe 11 noiembrie era o sâmbătă frumoasă de toamnă. Se topise zăpada şi spitalul era liniştit. La 9.40 dimineaţa s-a constatat decesul. Trecuseră 12 zile de spitalizare, nici nu i-au mai făcut autopsia, se ştia de ce a murit: plămânii i s-au uscat de tot. Vestea s-a răspândit, mai întâi la radio – printre melodii de Coolio şi Boyzone, Radio ProFM anunţa din oră în oră cum se mai simte Coposu – apoi la televiziuni şi în ziare. Se spune că, în acea sâmbătă, pacienţii obişnuiţi ai spitalului vorbeau în şoaptă la camera de gardă sau prin saloane, ca şi cum „Seniorul“ devenise ubicuu şi tuturor le era teamă să nu-l deranjeze. Momentul morţii lui Corneliu Coposu a schimbat ceva în judecata oamenilor. România – aşa cum spunea Emil Constantinescu în acele momente – şi-a mutat graniţele în sufletul său generos.(adevarul.ro).
