După cum este cunoscut, România a fost afectată în ultimele 18 luni de o gravă criză economică. În consecinţă, produsul intern brut a scăzut cu 9,5% în perioada ianuarie 2009 – martie 2010, iar numărul de salariaţi a scăzut cu 10% în ultimele 18 luni. Cu toate acestea, în pofida aparenţelor şi mai ales a ”evaluărilor” făcute recent de Traian Băsescu, fenomenul de cădere liberă a economiei româneşti, care afectează acum majoritatea populaţiei, a început în 2008 şi nu în anul trecut. Astfel, în ultimii doi ani şi jumătate numărul de salariaţi a scăzut în mod continuu de la 4,885 de milioane în ianuarie 2008, la 4,739 de milioane în decembrie 2008, la 4,368 de milioane în decembrie 2009, respective la 4,264 de milioane în luna iunie a acestui an. Cu alte cuvinte, în ultimele 30 de luni, numărul salariaţilor a scăzut în România cu 621.000 (12,7%). Pe de altă parte, deşi în anul 2008 produsul intern brut a crescut cu 7,3% în termini reali comparativ cu anul precedent, în perioada ianuarie 2008 – martie 2010, produsul intern brut a scăzut în România cu 3% în termini reali. În sfârşit, tot în ultimele 30 de luni, datoria externă totală a României a crescut în mod aberant de la 55 de miliarde de euro în ianuarie 2008, la 72,3 miliarde de euro în ianuarie 2009, la 80,2 miliarde de euro la începutul acestui an, respectiv la 87,1 miliarde de euro (110 miliarde de dolari) în prezent.
Dar ce anume a declanşat şi cum ar putea fi atenuată sau oprită această cădere liberă a economiei româneşti?
Fără îndoială, cauza principală a actualului declin acut şi prelungit al economiei româneşti o constituie creşterea disproporţionată a consumului privat şi public în raport cu investiţiile din sectoarele primare ale economiei (industria şi agricultura). Mai precis, creşterea spectaculoasă a produsului intern brut din perioada 2004 – 2008 a fost determinată mai ales de creşterea aberantă a consumului ostentativ (bunuri de lux) şi a sectorului imobiliar, creştere favorizată în mod iresponsabil prin politicile fiscale adoptate de autorităţile care au condus România în această perioadă nefastă. În loc să favorizeze şi să susţină prin politici fiscale adecvate proiectele de investiţii în industrie şi în agricultură, autorităţile de la Bucureşti au favorizat consumul ostentativ, respectiv importurile şi investiţiile interne şi externe care amplifică un asemenea consum. Drept urmare, populaţia ocupată în agricultură şi în industrie a scăzut dramatic în ultimii ani, ca să nu mai vorbim de precaritatea tehnologică, de gradul redus de integrare verticală a majorităţii activităţilor agricole şi industriale din România sau de creşterea nesustenabilă a importurilor şi a îndatorării externe publice şi private. Ar mai fi de adăugat că indecizia şi incompetenţa actualului guvern au contribuit în cea mai mare măsură la tragicul declin economic, cultural şi social al României.
În acest context, se mai poate face ceva?
Evident, întotdeauna se mai poate face ceva, chiar şi în cazul unui foarte probabil colaps economic şi social al României. Mai întâi, ar trebui simplificată şi raţionalizată legislaţia în ceea ce priveşte fiscalizarea veniturilor companiilor şi ale populaţiei şi mai ales prin legiferarea unor acte normative care să favorizeze economisirea şi investiţiile în industria şi în agricultura din România. În al doilea rând, ar trebui asigurată şcolarizarea tuturor tinerilor care vor să înveţe o meserie utilă economiei româneşti. Apoi, ar trebui făcut ceva pentru ca cei două milioane de români care lucrează pentru salarii lunare de 150 – 200 de euro sau îşi caută disperaţi locuri de muncă să nu mai emigreze în masă. În sfârşit, ar trebui o schimbare de conduită pentru românii care refuză în mod nejustificat şansa de a se realiza prin muncă. În afara acestor soluţii strict necesare pentru evitarea disoluţiei României nu cred că exista prea mule alternative. În nici un caz nu cred că ”exportarea” şomerilor, a tinerilor şi a romilor din România reprezintă o soluţie care să asigure supravieţuirea celor rămaşi acasă…
