Unii iubim Timișoara pentru că este orașul în care ne-am născut și cu care ne mândrim. Alții o iubesc pentru că le-a devenit casă și în care trăiesc. Din păcate sunt puțini care cunosc trecutul Timișoarei. Așa se face că există o foame de a cunoaște începuturile locuirii pe actualul teritoriu al Timișoarei. În decursul mai multor episoade, vom călătorii cu istoricul Ioan Hațegan în trecutul Timișoarei.
“Cândva, demult, prin întinsa și bogata câmpie bănățeană râurile curgeau prin zona mai joase și se ramificau în mai multe brațe care înconjurau suprafețe de teren mai înalte. Pe aceste suprafețe se întemeiau așezări omenești, ferite de inundații. Pe o asemenea suprafață s-a format și actual Timișoară. Terenul ferit de inundații se întindea aproximativ din zona Liceului MIU și până după actual stradă Eugeniu de Savoya, spre mijlocul Pieței Unirii. Era înconjurată pe trei părți de brațele râului Timișul Mic. Acest teren era partea marelui drum comercial care lega Scandinavia de Bizanț: drumul chihlimbarului. El intra în Timișoara aproximativ prin zona Pieței Mărăști de azi, urma, tot cu aproximație, străzile V.Alexandri și L.Blaga, apoi ieșea la est de castel și se îndrepta spre Belgrad și Bizanț”, a explicat Ioan Hațegan în “Legendele Timișoarei”.
Prima atestare documentară
Perioada primei atestări a Cetăţii Timişoara a fost dezbătută de-a lungul timpului de istorici. Unii susţin anul 1212, atunci când regele maghiar Andrei al II-lea donează mai multe posesiuni comitelui Sebus. Majoritatea istoricilor nu sunt de acord cu această dată. Ei susţin anul 1266, când s-a emis documentul tânărui rege al Ungariei, Ştefan, care menţionează Cetatea “Tymes” alături de alte aşezări şi domenii feudale din comitatele bănăţene. Cu toate acestea, prima menţiune documentară referitoare la un comite de Timiş datează din 1172-1175. Este vorba de Pancracius. Béla al III-lea, regele Ungariei, întăreşte testamentul numitului Caba. Acesta, după moartea sa şi a soţiei sale Edlelmes, lasă moştenire toate bunurile sale mănăstirii Sf. Martin din Pannonhalma. Printre martori este menţionat şi Pancracius comite de Timiş.
Date anterioare anului 1000, referitoare la localitatea Timişoara, nu există, întrucât oraşul principal din Banat, mult timp, era Cenadul, unde în 1047 exista o episcopie catolică. Primele informaţii apar în timpul regilor maghiari ai dinastiei Arpadiane.
O posibilă atestare documentară indirectă este în 1177, cu prilejul unei regale confirmări testamentare, când este atestat documentar pentru prima dată un comite de Timiş, dar acest fapt nu implică automat şi existenţa unei cetăţi Timiş.
“Cum primejdiile erau numeroase aici se ridică o fortificație din pământ cu palisade de lemn. Zona era înconjurată pe trei părți de brațele Timișului Mic. Pentru cea de-a patra parte se sapă un canal și astfel fortificația era apărată din toate părțile. Mărimea fortificației era undeva în jur de 170 de metri pe 110”, a continuat Hațegan.
Fortificația de pământ cu palisade de lemn devine sediul unui comitat regal numit Timiș. Comitele era reprezentantul regelui în cetate și în ținutul din jur. Suprafața comitatului se extinde și devine cel mai mare dintre toate comitatele din Banat, din care mai făceau parte Cenad, Arad, Caraș, Horom și Torontal.
“Mai vechii cercetători au avut de înfruntat mai multe obstacole în clarificarea începuturilor Timișoarei. Nu s-au pus de acord asupra primei atestări narative sau documentare a Timișoarei, și așa s-a ajuns ca în anul 1969 oficialitățile locale să aniverseze 700 de ani de existență scrisă a orașului, în baza documentului din 1266, ceea ce s-a dovedit o mare eroare”, a explicat Ioan Hațegan.
Vine regale Carol Robert de Anjou
După alungarea tătarilor din Ungaria, la 1242, cetatea Timişoarei este întărită de către regele Bela al IV-lea. Timişoara va înflori sub dinsatia lui Carol Robert de Anjou, care, în 1307 ordonă zidirea unui palat regal, luxos şi solid întărit şi mută capitala Ungariei la Timişoara, între 1316-1325.
“Carol Robert de Anjou care nu era aceptat de vechea nobilime arpadiană își mută reședința dintr-un loc în altul, spre a fi ferit de comploturi. Vizitează Timișoara prin anul 1307, îi place locul și ordonă meșterilor să ridice o cetate din piatră peste cea veche. Tradiția spune că regele era priceput la arhitectură așa că trasează el însuși planul castelului și al cetății de piatră. Piatra a fost adusă din Cula Vârșețului, lemnul din pădurile din jur și nisipul din apele Timișului. Cum terenul era destul de moale, meșterii au plantat în pământ stejari legați între ei și spațiul umplut cu sfărâmături până se obținea o platformă solidă pe care se ridicau apoi zidurile. Iar cum castelul nu avea loc în spațiul terenului, dorește construcția castelului pe o mică insulă, chiar la sud de cetate. Aceasta ava o formă pătrată, ce înconjura o curte și avea un donjon de colț”, mai aflăm de la Ioan Hațegan.
Meșterii încep să ridice zidurile de piatră a cetății dar și castelul în 1308. În primăvara anului 1315 lucrările sunt încheiate, iar regale ungar Carol Robert de Anjou, împreună cu familia și suita, se instalează în castelul timișorean. Suita regelui își ridică în cartierul numit Cetate locuințe și palate proprii. Sporește numărul meșteșugarilor care lucrau la curtea regală, care locuiesc în noul cartier Palanca Mică.
Nu peste multă vreme moare soția regelui și este înmormântată în biserica Sfânta Ecaterina, în zona de azi a liceelor Loga și Pedagogic. După o vreme, regele se recăsătorește. Cu prilejul sosirii noii regine la Timișoara se desfășoară diferite întreceri cavalerești în prezența marilor demnitari regali și a unei mulțimi de oaspeți din diverse țări europene.
