Timişorenii se pot mândri că au un patrimoniu de clădiri cu valoare de monument de cinci ori mai mare decât cel al Florenţei, care are sub trei mii de astfel de bijuterii arhitectonice declarate. A
ceasta ar fi vestea bună, însoţită imediat de partea tristă, că nu se pot renova toate la timp, din lipsă de bani, iar vremea îşi lasă amprente tot mai grele asupra lor.
„În Timişoara s-au declarat peste 14.000 de clădiri-monument. În Florenţa sunt sub 3.000, iar italienii nu reuşesc să le facă pe acelea. Clădirile sunt valoroase pentru cetăţenii oraşului dacă ei se identifică cu ele. Dacă nu se identifică cu acele clădiri, ele nu au nicio valoare. Valoarea în sine nu există. Există valori de apartenenţă, poţi spune că sunt clădiri care aparţin culturii central-europene, dar dacă populaţia din Timişoara le rejectează, ele nu există”, spune prof. univ. dr. Radu Radoslav, fost arhitect-şef al Timişoarei, în administraţia Ciuhandu.
Timişoara este într-un proces de schimbare, sperăm că în bine, iar locuitorii au început să dea atenţie şi locului unde trăiesc, dar pentru că zeci, poate chiar suta de ani, suferinţelor clădirilor istorice nu li s-au acordat nicio atenţie din partea administraţiei, cu atât mai puţin din partea rezidenţilor, a chiriaşilor, multe s-au pierdut, circa 10% sunt irecuperabile, iar altele se pare că se îndreaptă spre aceleaşi destin.
„Operaţiunea de refacere a zonei durează cam 50 de ani. La noi a început în urmă cu 15 ani. Întreg fondul vechi construit a zăcut, la fel ca şi cel nou, 70 de ani fără reparaţii, cu schimbări de proprietari. Metodele punitive, din punctul meu de vedere, nu duc la nimi bun, pentru că în foarte multe cartiere din România oamenii sunt săraci şi nu au bani să repare. (…). Până la urmă, economia de piaţă decide ce-i lipseşte Timişoarei. Sunt lucruri care se repetă şi lucruri care ar trebui să se facă noi. Dinamica societăţii în lume este atât de mare, încât ce se cerea acum 5 ani, nu se mai cere acum. Trebuie să ai încredere în cetăţeni. Acolo cred că trebuie lucrat, ca ei să fie implicaţi mai mult în luarea deciziilor, când se lansează proiecte să fie dezbateri publice pentru ca ei să fie părtaşi. De exemplu, în Elveţia, specialiştii (arhitecţi, n.r.) au ales 5 soluţii, iar rezultatul se decide prin referendum. Specialiştii decid un număr de soluţii favorabile din punctul lor de vedere, iar apoi populaţia decide. Un alt exemplu: un coleg de-al nostru a câştigat un concurs jurizat de specialişti în Taiwan, după care a fost chemată echipa tehnică, iar aceasta a spus că nu se poate realiza pentru că este mult prea costisitoare. Recent, la Tokio, o mare arhitectă a câştigat un proiect, dar echipa tehnică a renunţat. (…). Vor fi şi în Timişoara şi clădiri îndrăzneţe, prin extinderea Mall (Openville, n.r.).
Pe de altă parte, într-o lucrare de doctorat se menţiona faptul că imobilele nu trebuie să le restaurezi 100%, ci casa trebuie să trăiască. Trebuie să faci după posibilităţi. Demonstraţiile duc întotdeauna la mari dictaturi. Trebuie elaborată o strategie, care sunt priorităţi de intervenţie, pentru că sunt proprietăţi private, dar faţadele sunt părţi comune cu comunitatea şi atunci se poate interveni şi cu bani publici. Perfecţiune nu există. Se face în timp, totul, pentru că dacă s-ar face acum totul, peste 20 de ani ar trebui reluată renovarea deodată. Renovarea este un proces continuu, pentru că cel mai dramatic lucru este să moară toate deodată”, consideră fostul arhitect-şef al Timişoarei, Radu Radoslav.
