Luni seară a avut loc la Timişoara procesiunea cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş.
După ora 21, luni seară, a pornit procesiunea cu Sfintele Moaște pe traseul Catedrală – Podul Traian – splaiul T. Vladimirescu – Podul Mihai Viteazul – Catedrală. Pelerinajul reface, simbolic, drumul pe care Sfântul Ierarh Iosif cel Nou l-a parcurs părăsind cetatea Timișoarei pentru a se retrage la Mănăstirea de la Partoș, în anul 1653.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât la 28 februarie 1950 să-l aşeze în ceata sfinţilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecărui an pentru cinstirea lui cu toată cuviinţa. Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş s-a făcut duminică, 7 octombrie 1956, după ce, moaştele sale au fost aduse de la mănăstirea Partoş şi aşezate în catedrala mitropolitană din Timişoara. La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului Sfântului Iosif cel Nou în tot cuprinsul Patriarhiei Române. În anul 1997 Sfântul Sinod l-a desemnat pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş că ocrotitor al pompierilor militari din ţară noastră, având în vedere minunea salvării Timişoarei de la un cumplit incendiu. Astfel, el este sărbătorit în fiecare an de către formaţiile de pompieri odată cu Ziua pompierilor militari – 13 septembrie.
Aşezarea în scaun a Sfântului Iosif că mitropolit al Banatului s-a întâmplat în ziua de Sfântul Ilie a anului 1650. Şi a păstorit el Biserica lui Dumnezeu din aceste ţinuturi româneşti vreme de trei ani. În acest timp a organizat Biserica, a întemeiat şcoli pentru pregătirea preoţilor, a înălţat sfinte altare, a cercetat mănăstirile şi parohiile bănăţene, ducând mângâiere şi lumina păstoriţilor săi. Odată, pe când săvârşea Sfânta Liturghie în ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timişoara, în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a izbucnit un mare foc în partea de apus a Timişoarei. Un vânt puternic întindea pârjolul cu repeziciune asupra întregului oraş. Mulţi au pierit atunci în flăcări, iar groază îi cuprinsese pe toţi. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieşit în faţa bisericii luând cu sine Sfintele Taine şi căzând cu faţa la pământ şi cu toată puterea sufletului sau cerând îndurare lui Dumnezeu să scape cetatea de prăpăd, deodată nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi întunecând tot cerul şi o ploaie torenţială s-a vărsat timp de mai multe ore, fără încetare, până a stins cu totul focul nimicitor. Şi Sfântul Iosif, ridicându-şi fruntea de la pământ, mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru milă ce a făcut-o izbăvind de moartea cea năpraznică a prăpădului. Apoi, mergând acasă, s-a închis în chilia sa şi timp de trei zile n-a mai ieşit. Când s-a arătat din nou în lume, pe dosul palmei lui de la mâna stângă îi apăruse semnul sfintei cruci, ca şi când ar fi fost ars cu fierul înroşit. Semnul acesta a rămas pe mâna Sfântului până la sfârşitul vieţii lui, semn care i-a fost dat de Dumnezeu pentru aducerea aminte a marii Lui milostiviri.
